deoarece zeii au plecat

1. Se iau mai multe perechi de frati (impartasesc 50% din gene), adulti, si le sunt masurate diferite dimensiuni ale personalitatii, folosind instrumente psihologice validate. Rezultatul: indiferent daca au crescut impreuna sau separat, gradul lor de similaritate este acelasi (traducere: cei care au crescut impreuna nu sunt mai similari decat cei care au crescut separat)
2. Se iau mai multe perechi de frati (cu parinti diferiti), adulti, crescuti in familii de adoptie. Desi au crescut impreuna nu sunt mai asemanatori decat doi adulti luati la intamplare, de pe strada.
3. Se iau mai multe perechi de gemeni identici (monozigoti). Gradul lor de similaritate nu este mai mare decat cel prezis de genele pe care le au in comun.

Se repeta aceste studii de multe ori (si de catre cercetatori diferiti). Trei metode diferite si rezultate consistente. Ce inseamna asta?

Suntem in 2012 dar rezultatele sunt cunoscute inca din 2000. Si ce inseamna ele? (poate ca nu ti-ai raspuns intre timp) Ei bine, intelesul lor este atat de socant incat multi specialisti care le cunosc inca nu s-au impacat cu ele si pentru si mai multi oameni, care intr-un fel sau altul au ajuns sa le cunoasca, acelasi inteles pare inacceptabil.

Eric Turkheimer, in faimosul lui articol, o spune intr-un mod delicat: efectul asupra trasaturilor de personalitate (behavioral traits, in original), de exemplu cat de indrazneata sau cat de timid esti, efect al faptului de a fi crescut in aceeasi familie este mai mic decat efectul genelor (asupra acelorasi trasaturi). Acest efect este adesea mai mic de 10% din varianta („variantza” este un termen tehnic, de tip statistic, si se refera la gradul in care membrii unui grup sunt diferiti unul de altul; in calculul variantei este folosita deviatia standard ridicata la patrat dar nu cred ca vrei sa stii formula).

Dar tipii implicati pana peste cap in genetica comportamentala (iti mai amintesti articolele mele despre Robert Plomin?) nu sunt la fel de eleganti: multi spun, referindu-se la varstele adulte, ca efectele mediului impartasit (termenul tehnic, de data aceasta din vocabularul psihologic) sunt practic neglijabile, daca nu cumva nule. Mai pe romaneste, gradul tau  de timiditate (sau de dezinhibitie) nu are practic nicio legatura cu tipul de camin in care ai crescut (evident, cu exceptia familiilor inalt disfunctionale). Nu in sensul ca nu este importanta calitatea parentajului, cum nu voi obosi sa precizez (vezi si articolele despre Judith Rich Harris), ci in alt sens, anume al fortei parintilor de a modela trasaturile de personalitate ale viitorilor adulti, deocamdata mai mici de un metru.

Parintii cred ca aceasta forta este mai mare. Sau le place sa creada asta. Sau au nevoie sa creada asta. Sau li s-a spus asta, in mod repetat, inclusiv de specialisti in psihologia copilului (care nu sunt la curent cu dezvoltarea psihologiei stiintifice). Dar nu este asa. Aceasta putere de influenta este mica. Poate chiar foarte mica.

In cazul in care esti mamica (sau tatic, te-a obligat partenera ta sa citesti acest articol), simti un fel de eliberare? Nu, imi pare rau, nu ai scapat de necesitatea de a avea grija de puiul tau (daca esti un om responsabil)! Doar ca ar trebui sa-ti iei gandul de la proiectul de a face din copilul tau un anumit tip de copil (cu anumite trasaturi de personalitate). Din acest punct de vedere, tot ce puteai face ai facut deja, atunci cand i-ai dat o parte din genele tale (ah, si pentru a-ti pastra optimismul, te asigur ca ii poti transmite un anumit set de valori si indraznesc sa-ti recomand, printre ele, si  pe aceea de a gandi independent)

Pentru restul de influenta priveste cu multa atentie (daca ai timp si ti se permite) cu cine se joaca prichindelul tau, cu cine socializeaza si in ce grupuri se integreaza (inclusiv in adolescenta). Iar asta nu e toata povestea. Insa de aceea e psihologia interesanta, sa avem la ce sa ne gandim!

Nonshared environment: A theoretical, methodological, and quantitative review.

Turkheimer, Eric; Waldron, Mary

Psychological Bulletin, Vol 126(1), Jan 2000, 78-108. doi: 10.1037/0033-2909.126.1.78

P.S. Acesta nu este “determinism genetic” ci doar dovada ca, inca de la nastere, suntem diferiti.

Cu putin inainte de aparitia primei carti a lui Judith Rich Harris, carte care a intrigat, a scandalizat si a tulburat o serie de specialisti in psihologia dezvoltarii (si nu doar pe ei), Malcolm Gladwell, pe atunci inca jurnalist la The New Yorker, i-a dedicat un articol si, pentru asta, s-a documentat serios, vorbind, printre altii, si cu Peter Gray, autorul unui manual de psihologie faimos ajuns, astazi, cred ca la a sasea editie:

“If developmental psychology were an enterprise conducted by children, there is no question that peer relationships would be at the top of the list,” Peter Gray, a psychologist at Boston College, told me. “But because it is conducted by adults we tend, egocentrically, to believe that it is the relationship between us and our children that is important. But just look at them. Whom do they want to please? Are they wearing the kind of clothing that other kids are wearing or the kind that their parents are wearing? If the other kids are speaking another way, whose language are they going to learn? And, from an evolutionary perspective, whom should they be paying attention to? Their parents–the members of the previous generation–or their peers, who will be their future mates and future collaborators? It would more adaptive for them to be better attuned to the nuances of their peers’ behavior. That just makes a lot of sense.”