Tot frunzarind cartea domnului Paler, in cautarea pasajelor providentiale, am dat peste cateva care par foarte nimerite pentru un manual de psihologie clinica, sectiunea tulburari de dispozitie.Acuratetea descrierii mi se pare suspecta in sensul urmator: poate autorul chiar a avut un episod depresiv major:
Traiam cu simturile atipite, ca intr-o camera cu storurile trase, in care nu patrunde de afara decat putina lumina, cat sa nu te impiedici de lucruri, sa stii daca e noapte sau zi si ca astepti sa te lamuresti asupra celor ce ti s-au intamplat: cine a tras storurile? Si de ce? Si cine le va ridica intr-o zi, daca le va ridica?
Dar pana si miscarile necesare le faceam greu. Sufeream pana ce ma duceam in spatele garii sa beau apa sau sa inghit ceva din proviziile gasite in magazie.
Noaptea dormeam cu intreruperi. Cate un ceas, doua, ma afundam in somn, apoi ma trezeam leganat de vuietul vantului si stateam ascultand pana adormeam din nou.
Nu esti nici mort, nici viu. Te simti ca un foc care abia mai palpaie, gata sa se stinga. Stai cu ochii deschisi, te uiti intr-un punct fix, dar nu vezi nimic. Si nici nu te gandesti la nimic decat la propria ta oboseala de a trai si de a muri.Rastignit undeva intre viata si moarte, nu esti bun pentru nici una dintre ele.Parca plutesti in deriva si astepti sa fii aruncat pe un mal, ori al vietii, ori al mortii, ti-e egal.
PS Daca spun ca maine urmeaza fragmentele despre Dumnezeu, oare ma vei crede?