Arhiva luna 06, 2013

« Articole mai vechi
Articole mai noi »

canioanele mortii (din capetele noastre)

26 06 2013

Zilele acestea suntem cu totii impresionati de tragicul accident produs in Muntenegru, soldat cu 18 morti si 29 de raniti. M-am gandit, de aceea, sa reiau un articol publicat acum doi ani si cateva luni, dupa un alt eveniment ingrozitor (prabusirea unui avion in SUA). Mesajul meu nu este acela de a circula mai rar cu avionul. Ci cu masina!

Sa presupunem ca esti american! (ah, chiar erai?) Saptamana aceasta s-a prabusit un Boeing si au murit 380 de oameni. Ingrozitor accident, ai vazut la stiri. Ai circulat si tu cu avionul, luni. Accidentul a avut loc aseara (miercuri). Si acum sa dam timpul pe repede inainte. E din nou joi, doar ca 17 martie. Incredibil, ieri a mai cazut un avion (tot un Boeing). Au murit 362 de oameni. Simti niste fiori deoarece sambata zbori in California (pentru surfing, normal). 2 accidente de avion in doar cateva zile, hmm, e ceva ingrijorator, oare se intampla ceva cu pilotii, cu turnurile de control sau chiar cu avioanele? Reevaluezi plecarea din weekend. Si mai trece o saptamana (ai fost, pana la urma, in insoritul stat american, comparabil, ca dimensiuni, cu Europa). Acum e din nou joi (24 martie) si ce crezi? A mai fost un accident! Adineauri. 395 de morti. Lumea parca a innebunit. Presedintele tine un discurs la televizor. Reporterii frenetici sunt la fata locului, oferind imagini socante. O dezbatere nationala este initiata in presa. Toata lumea are ceva de spus. Vietile tuturor, dintr-o data, par in pericol (cum bine stii, in State a circula cu avionul e ceva banal). Oamenii vor sa se simta in siguranta si, dupa 3 accidente consecutive, intens mediatizate, nu se mai simt. Sunt contramandate calatorii. Sunt anulate biletele. Un nor negru pare sa ameninte o industrie valorizata si profitabila.

Si acum sa revenim la realitate. Nu a cazut niciun avion. Nu a murit nimeni. De fapt, nu e chiar asa. Au cazut niste avioane mai mici. Ti se pare ca ma contrazic? Nu, chiar au cazut si chiar au murit niste oameni. De fapt, stii, nu erau chiar avioane. Erau, cum sa le zic, vehicule de transport. Si nu s-au prabusit, deoarece nu erau in aer ci pe pamant. Sa le dam un nume? Desigur, se numesc autoturisme.

In fiecare saptamana, in S.U.A, mor aproximativ 300 de oameni in accidente de automobil (atentie, nu i-am numarat pe motociclistii zevzeci). Pana pe 24 martie vor mai muri 300 (iti dau scris!). si in saptamana 24-31 vor muri inca un contingent de 300. Dar observa ceva: nimeni nu este alarmat! Obama nu are nimic de comentat. Talk-show-urile nu abordeaza acest subiect. Nu pare sa conteze desi mor in mod constant 300 de oameni, saptamanal (te rog, fara comentarii existentialiste, deocamdata!)

De ce? De ce, daca se prabusesc 3 avioane totul devine o chestiune arzatoare, de interes national si, daca moare un numar asemanator de oameni, cu regularitate, nu intereseaza pe nimeni? Despre ce e vorba aici? Nu, nu despre interese economice ascunse (sa nu discutam acum despre teoria conspiratiei ci intr-un moment mai favorabil unei dezvoltari paranoide). E vorba de o inclinatie a mintilor noastre, exploatata cu succes (nu mereu cu intentie) de media.

300 de oameni care mor saptamanal in accidente de automobil reprezinta o abstractie statistica. Nu suntem obisnuiti sa gandim in acesti termeni (stramosii nostri nu aveau nevoie de statistica si nu aplicau teoria lui Bayes in jurul focului). Acest numar nu reprezinta nimic adica nu trezeste nimic emotional. Dar ce zici de 300 sau 400 de oameni care au murit in acelasi loc (accidentul de avion) si tu poti sa-i vezi? (sa ti-i imaginezi, mai exact, desi, daca nu ar fi Consiliul Audiovizual, sau un echivalent, cativa jurnalisti mai inflacarati, sau sa zic profesionisti sadici, i-ar putea arata).

Care e diferenta? Da , aceea este! Vividness! (esti american sau ce esti?) Imaginile prezentate intr-un mod insufletitor, viu, puternic, ne tulbura. Ne rascolesc. Deodata 300 de morti inseamna ceva. Nu mai e un numar. Poti sa vezi (nu totul, cum ziceam) Esti emotionat si ai ceva de spus (Dumnezeule, un avion prabusit pe saptamana, in ce tara suntem? Nici in Romania, tara aceea cu capitala la Sofia si multi caini candidati la eutanasiere pe strazi, nu se intampla asa ceva!)

Nu suntem evoluati, desi multi credem asta (ii provoc uneori pe studentii mei, spunandu-le ca oamenii sunt zombi, in sensul de automate sau masini-nimeni nu ma crede, evident, pana incep sa aduc dovezi, fiind o masina destul de buna la procurat dovezi, „evidence”, cum ai zice tu). Avem minti puternic biasate, deoarece creierul de om nu a aparut ieri. Dar nu stim asta (sau stim, dar nu putem face mare lucru). Ni se pare ca e periculos sa circulam cu avionul cand, in realitate, sunt mult mai periculoase calatoriile cu automobilul. Nu crezi, nu-i asa? (poate vrei imagini)

Imagineaza-ti asta: o conduci pe prietena ta la Otopeni, la aeroport (hello, it’s not USA-suntem din nou aici, la manelisti!) Cum stai, culmea, exact in celalalt capat al orasului (si platesti la banca, constiincios, dublu decat ai imprumutat), pana la aeroport ai facut, sa zicem, 30 de km (pentru ca te-ai invartit prin oras inutil, deoarece, fiind barbat, nu ai dorit sa intrebi pe nimeni). Fiind vorba de o calatorie cu avionul, simti o anume anxietate (iar ea, nu mai zic!) si ii spui, incurajator „Iti doresc un zbor linistit”) Ea are de parcurs mai bine de 1.000 de kilometri (nu, nu se duce la surf, are niste treaba printr-o jungla). Vreau insa, prietene, sa-ti spun ceva:

Este de trei ori mai probabil ca tu sa ai un accident, mergand  doar 30 de km!

Conducand-o la aeroport ati parcurs deja, impreuna, partea cea mai periculoasa a calatoriei. Doar ca tu trebuie si sa te intorci. Mai degraba ea, daca ar detine aceste date, ar putea fi ingrijorata si ar putea incerca sa te securizeze. Nu e ironic? Intelegi de ce lumea mi se pare un loc amuzant in timp ce ma apropii de moarte? Cotatia barilului azi este…sau poate nu vrei sa mai stii. Ea este acum la 10.000 de metri deasupra solului, intr-o hardughie de metal cat un bloc de 10 etaje (vivid enough?) Iar tu sofezi, in siguranta si asculti Queen, relaxat. Another one bites the dust, and another one gone, and another one gone.

Publicat in Scoala de Atentie | Commentarii Oprite

ramolismentul pe care mi-l doresc (dar nu-l voi avea)

24 06 2013

Mi-am propus sa revin, anual (sau mai des) asupra unui nume de psiholog (si, mai ales, la lucrarile lui) despre care, discutand cu studentii ultimelor generatii, am aflat, stupefiat, ca nu li se vorbeste, cu atat mai putin sa fie obligati sa-i citeasca articolele sau, macar, ultima carte publicata (printr-un miracol divin tradusa si in limba romana: Gandire rapida, gandire lenta, felicitari, editura Publica!)

DANIEL KAHNEMAN

Un mosulica de 79 de ani, inca profesor la Princeton University si, arguably, unul dintre cei mai inteligenti psihologi din lume. Merita sa ne reamintim, in anul 2002 a primit premiul Nobel.

Si-a adus contributii valoroase intr-o ramura a psihologiei cu un impact colosal asupra vietilor noastre (psychology of judgment and decision-making) si se numara printre initiatorii a doua discipline de mare actualitate, behavioral economics si hedonic psychology.Poate ca intr-o zi vor face parte din programele facultatilor de psihologie din Romania, renuntandu-se la copilarii de tipul „Tehnici proiective” sau „Abordari psihanalitice ale consumului de cocaina la Freud” (ok, am inventat acest curs)

Cartea deja mentionata (best-seller in SUA) condenseaza cele mai importante idei pe care le-a avut de-a lungul vietii (si le-a testat, fiind un practicant al stiintei psihologice) Un psiholog care vrea sa devina profesionist nu are voie sa nu fie la curent cu gandirea lui Kahneman (nu neaparat sa o aprobe).

Este adevarat, aceasta ultima lucrare este un pic descurajanta din punct de vedere al numarului de pagini (in jur de 500, editia mea in limba engleza) insa lectura si, daca se poate, intelegerea ei, reprezinta sacrificii mici in raport cu unele cursuri insipide sau indigeste pe care le-ai parcurs in sesiune (si care ti-au distrus neuronii din aria Brodmann 40, hihi!)

PS In cazul in care, prin gratia unei sincronicitati infantil-jungiene cu elemente de lege retardata a atractiei, ne intalnim, exista riscul sa te intreb asa: Crezi ca este posibil ca ultima decizie majora de viata pe care ai luat-o sa fi fost distorsionata de iluzia focalizarii?

Publicat in Inteligenta | Commentarii Oprite

despre cum iti poate salva (sau distruge) viata faptul de a fi o fiinta sociala

21 06 2013

Am scris acest articol acum trei ani (in 2010) si poate ti-ar placea sa-l recitesti (daca esti un prieten vechi al blogului) sau sa-l parcurgi in premiera, daca te intereseaza unele senzatii tari. La acea vreme CNA-ul inca nu interzisese mediatizarea sinuciderilor dar, din fericire, i-a venit mintea la cap (fiind plecata cu sorcova) si a luat, in cele din urma, aceasta decizie.

Pentru ca a trecut ceva timp dela sinuciderea Madalinei Manole (14 iulie) imi permit sa fac o marturisire publica. Probabil ca ea nu ma avantajeaza dar ma bazez pe faptul ca te-ai familiarizat cu interesul meu pentru moarte. Astazi vei intelege pana unde poate sa mearga aceasta inclinatie.

Iata despre ce e vorba: dupa moartea Madalinei m-am asteptat sa urmeze o serie de sinucideri asemanatoare. Insa nu trebuie sa fii psiholog pentru a avea o astfel de idee. E usor sa te gandesti ca publicitatea facuta unei sinucideri ii incurajeaza pe cei care cochetau cu acest gand sa treaca la actiune, cu atat mai mult cu cat „modelul” lor este o persoana publica. Mai mult, amanuntele actului suicidar le pot fi de folos, oricat de morbid ar suna ultimul cuvant. Si, intr-adevar, la numai 3 zile (pe 17), un tanar din Iasi a ingerat o substanta toxica, dar a fost salvat iar o femeie din Slobozia (58 de ani) s-a sinucis, cu adevarat, ghici cu ce? Cu Furadan, bineinteles, substanta folosita de Madalina. Cinci persoane din Giurgiu au ajuns, toate, la Spitalul Floreasca, dupa ce s-au auto-otravit cu substante impotriva soarecilor.

Cum spuneam, nimic neobisnuit pana aici, o persoana aflata intr-un bun contact cu realitatea poate intelege intuitiv ceea ce in psihologia sociala se numeste efecrul Werther (eroul sinucigas dintr-o faimoasa carte a lui Goethe, carte ce a fost interzisa in cateva tari ca urmare a valului imitativ de sinucideri pe care l-a declansat). Eu m-am asteptat inca la un eveniment si nu pentru ca citesc viitorul ci pentru ca sunt la curent cu studiul lui D.P.Phillips din 1988, „Suicide and Life-Threatening Behavior”.

M-am asteptat sa cada un avion, in Romania, in urmatoarele 2-3 saptamani.

Ce legatura are sinuciderea unei persoane publice cu prabusirea accidentala, si extrem de rara, a avioanelor? Niciuna, poate ca vei raspunde. Asa credeam si eu, de fapt nici nu-mi trecea prin cap ca ar putea exista o astfel de corelatie (deloc iluzorie, cum demonstreaza Phillips, cu cifre). Exista o alta variabila de care trebuie sa tinem seama? Desigur: presa! Pentru amatorii de analize morale, si in special pentru jurnalistii care relateaza cu lux de amanunte despre evenimente tragice (urmate de comentarii si dezbateri la ore de varf, cum a fost cazul M.M), desi nu cred ca ei citesc acest blog, am o intrebare: care este contributia ta, stimate jurnalist (mai ales dinteleviziune) la urmatoarele sinucideri? Ai si tu o responsabilitate? Publicitatea pe care ai facut-o cazului sa-l fi impins pe acel nefericit care nu se putea hotari sa treaca la actiune? (pentru specialisti: acesta e principiul validarii sociale)

Insa probabilitatea de a cadea un avion era infima si stii de ce? Tocmai cazuse unul, pe 5 iulie. Un Antonov (AN-24), cu 12 morti printre care si un comandor, seful Scolii de la Boboc. Iar accidentele aviatice, oricum, sunt extrem, extrem de rare (precizare pentru cei care se tem sa mearga cu avionul). Si intr-adevar, nu a cazut niciun avion, nici in urmatoarele 3 saptamani, nici pana azi si sper sa nu cada multa vreme de-acum incolo.

Dar s-a prabusit un elicopter, la doar 12 zile distanta!

S-a intamplat in judetul Brasov, pe 26 iulie. Era un elicopter israelian, cu 7 persoane la bord. Au murit toti. Mai trebuie sa stii ca, in Romania, in ultimii 16 ani, s-au prabusit 20 de elicoptere, aproximativ unul pe an. Poate ca era timpul, conform acestei statistici? Poate ca au si intamplarile legile lor? (vezi un articol anterior, despre probabilitati) Dar de ce tocmai atunci? Nu e exclus ca Phillips sa aiba dreptate, caz in care nu-ti recomand sa calatoresti cu avionul sau elicopterul imediat dupa o sinucidere intens mediatizata de jurnalisti care n-au beneficiat de cursuri de etica si psihologie sociala.

Phillips a descoperit, in S.U.A., ca media celor ucisi in accidente de avion este de trei ori mai mare daca accidentul s-a produs la o saptamana dupa o sinucidere mediatizata in raport cu acelasi tip de eveniment petrecut insa inainte. in statisticile accidentelor de automobil, dupa sinuciderea indelung comentata, exista de patru ori mai multe victime decat inainte.

Isi propun pilotii sau soferii sa se sinucida? Poate ca unii soferi da! A muri intr-un accident de masina, de fapt provocat de tine (dar nimeni nu stie asta) e o sinucidere discreta. Faptul ca si X a facut-o (iata, e la televizor) te incurajeaza sa o faci si tu. Sa nu uitam de rudele noastre maimutele. Inca suntem puternic predispusi catre imitatie. Bine, bine, dar si pilotii de avion? In marea lor majoritate nu, insa pe ici pe colo, un pilot deja deprimat sau dezamagit sau dezorientat (fara un sens al vietii) poate da? Nu este si el un simplu om? Nici nu trebuie sa fie o decizie constienta. Ideea ca este posibil (X a facut-o deja, uite ce mult se vorbeste in ziare si la televizor!) este procesata inconstient si e suficient sa depaseasca un anumit prag, facandu-l pe pilot sa ia o decizie gresita (cunoscuta „eroare umana” din rapoartele comisiilor de ancheta)

Sunt de partea lui Phillips. Nu exista un alt motiv rational care sa explice fluctuatia puternica (devierea de la norma) a numarului de sinucideri si de accidente imediat dupa un act sinucigas pe care presa il exploateaza fericita, asemenea unei hiene cu botul plin de sange (in timp ce spune:”stiti, noi nu ne dorim asta, este vina publicului, el cere astfel de reportaje si discutii in studio”)

Sunt perfect de acord cu dialogurile la televizor pe tema sinuciderii, un subiect extraordinar de interesant din punct de vedere psihologic si moral, dar nu prea dese si in niciun caz dupa o sinucidere reala (in caz contrar efectul Werther este initializat automat!).Evident ca si noi, consumatorii media, avem o responsabilitate (daca i-am presa pe editori sa renunte la astfel de emisiuni, amenintandu-i ca nu le mai urmarim, asa ca „adio publicitate!”, ar fi si ei constransi sa schimbe ceva). Nu e suficient sa criticam si sa ne plangem unii pe umarul altora, alternativ. E nevoie si de ceva mai activ. Da, eu inchid televizorul dar vecinul meu nu o face, nefiind constient de consecinte. Am sau nu datoria de a-l informa? Macar sa actioneze in cunostinta de cauza.

Partea mai stiintifica din mine, impreuna cu cea sadica, au jubilat la aflarea vestii despre prabusirea elicopterului. As fi preferat, din alta zona a mintii, sa nu fie asa. Se pare, totusi, ca principiul validarii publice este la fel de real ca legea gravitatiei (ca si alte principii din psihologia sociala, putin cunoscute) si actioneaza impersonal. Cunoasterea ne poate ajuta sa evitam statutul de victime inocente. Iar dupa sinuciderea unei personalitati recomandarea mea, inainte de a pleca intr-o calatorie in care iti pui viata in mainile altcuiva, nu poate fi decat asta: think twice!

.

 

Publicat in Responsabilitatea | Commentarii Oprite

Go West (by Pet Shop Boys)

20 06 2013

O prietena a blogului mi-a trimis un curs de genetica comportamentala predat la facultatea de psihologie din Sibiu. Off, tot nemtii!

Pentru a respecta adevarul istoric: si la facultatea de psihologie din Cluj (Universitatea Babes-Bolyai) exista un curs de genetica comportamentului uman, sustinut de Andrei Miu. Situl facultatii ofera chiar si programa analitica (la bibliografie este trecut Robert Plomin, amicul nostru mai vechi).

Deci se poate!

Astept cu interes veterotestamentaro-eschatologic alunecarea acestui curs spre est  si sud-est! Poate studentii facultatilor de psihologie din Bucuresti ar fi interesati sa afle cum este posibil ca doi gemeni care cresc separat, inca de la nastere, se casatoresc cu o femeie pe nume Linda (nu aceeasi, hihi!), divorteaza de ea si se recasatoresc, ulterior, cu Betty. Si alte lucruri extrem de plictisitoare.

PS As deschide chiar o casa de pariuri: in ce an Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei de la Universitatea din Bucuresti va oferi, in sfarsit, un curs de behavioral genetics? Dar un curs de psihoterapii validate stiintific? Si unul de psihologie evolutionista?  Poate chiar un curs de gandire critica aplicata in psihologie? (nu ma baga in seama, am avut un vis jungian azi noapte, prin urmare sunt epuizat cognitiv de incarcatura arhetipala a vietii mele onirice)

Publicat in Akena | Commentarii Oprite

esti atat de frumoasa cand razi (de planurile tale copilaresti)

20 06 2013

Am scris acest articol in octombrie 2010 si acum realizez ca este interminabil. Sper sa ai rabdare pana la final, mai ales daca ai un aparat de fitness acasa (pe care il folosesti pe post de cuier, desigur). Intre timp biblioteca mea s-a imbogatit cu Douglas Kenrick, Jena Pincott, Cindy Meston si David Buss. In mod intentionat am amanat-o pe Deirdre Barrett, psihologa evolutionista la Harvard Medical School, desi cartea ei are si poze (ilustratii, de fapt).

Industria aparatelor pentru fitness, ai auzit cumva de ea? V-ati intersectat intr-un mod profitabil? Se afla sub ochii tai, printr-un reprezentant? (asta daca nu e deja exilata in garaj) Nu, nu ma refer la centuri cu vibromasaj pentru slabit sau la aparate cu electrostimulare. Acestea sunt maruntisuri. Ma refer la STEX Cardio S25 TX (nu vrei sa stii cat costa, desi, daca predai la Universitate, ca mine,afla ca salariul pe doi ani nu este suficient) si la  Kettler Polo S (bicicleta de camera, doar 1.600 RON).

De ce ar cumpara oamenii astfel de echipamente sofisticate la preturi astronomice? De ce sa le instaleze in case, ocupand spatiu? De ce nu merg mai bine la o sala de fitness? Din motive psihologice, bineinteles! (Mugur Isarescu spunea recent ca economia este 30% psihologie. Desi il respect pe omul care pazeste vigilent finantele nationale cred ca procentul este mai mare)

Oamenii vor sa arate bine. Femeile, in special, vor sa arate foarte bine. De ce? Deoarece atractivitatea fizica le mentine in jocul cu mize uriase al evolutiei. Chiar si femeile maritate, avand deja copii? (Da, chiar si unele dintre ele, dar nu-ti spun acum de ce , pentru a nu tulbura mariajele).

Frumusetea fizica este un indicator pentru sanatate si fertilitate.

Toti barbatii potenti o evalueaza inconstient si raspund evolutionist, adica se simt atrasi. Insa lucrurile nu sunt asa de simple. Pentru a fi percepute ca frumoase, in conditiile in care anii trec si colagenul se rupe (pielea se lasa) iar elastina isi pierde din elasticitate, excesul de tesut adipos devine un cosmar (faimoasa forma de mar) iar ligamentele care sustin sanii incep sa se intinda, e nevoie de actiuni deloc balmajite sau dezorientate, anume de aparatele pentru fitness. Nu conteaza cat costa, a fi in continuare valabile pe piata competitiei si selectiei sexuale este un obiectiv crucial, apt sa induca (sau sa solicite) sacrificii financiare.

Toate bune si frumoase (sau mai degraba scumpe) doar ca nu e suficient ca respectivele aparate sa fie cumparate. Cineva trebuie si sa le foloseasca! Oare cine? (daca te recunosti perfect in acest exemplu, fara a ne fi intalnit vreodata, vei intelege brusc ce inseamna psihologia sociala si, mai ales, marketingul deschis catre aceste cunostinte)

De obicei, dupa o despartire dureroasa sau o separare temporara, ca sa nu mai zic de o „hotarare ferma” (folosesc ghilimele pentru a semnala ironia), eventual de Anul Nou, aceste echipamente costisitoare sunt achizitionate impreuna cu toate sperantele nerostite ascunse sub monitorul multifunctional sau in barele de aluminiu. Iti informezi cele mai bune prietene si, desigur, incepi sa exersezi. Un timp! Sa numaram impreuna: pana la primul mic accident? Pana la prima vacanta? Pana la prima consemnare corporatista peste program? Pana la prima gripa? Pana la prima casa? (scuze, asta e din alt film!)

Sase luni? Sunt nefiresc de optimist. Trei luni? Doua? Cateva saptamani? Putem face, impreuna, si un grafic: dupa entuziasmul generator de program sistematic urmeaza rationalizarile practicii neregulate si, dupa aceea, scuzele penibile asociate cu renuntarea definitiva. Aparatul este dezasamblat si aruncat intr-un colt (sau dus in garaj, vezi inceputul) deoarece vederea lui permanenta este deprimanta (daca as accepta sa asist astfel de depresii, ma gandesc, nu doar as putea pleca de la facultatea ba chiar le-as oferi burse colegilor mei mai tineri si, cum altfel, idealisti).

Cei care ti-au vandut aparatul stiau asta de la bun inceput, de aceea isi permit sa ofere inexplicabil de mari perioade de garantie (cinci ani!). Ei stiu ca nu vor oferi niciodata respectivul serviciu deoarece tu nu vei folosi suficient de mult aparatul astfel incat sa se strice. Ti se pare o lume cruda? Mie nu, e doar lupta pentru supravietuire, atenta la vulnerabilitatile, dorintele adanci si suferinta umana cotidiana. Cum sa nu te folosesti de psihologie pe un astfel de camp de batalie? Si de ce sa-i condamni pe cei care te exploateaza? Nu e vina lor daca tu nu stii cum esti.

De fapt, intr-un anume sens (subconstient), stii, tocmai de aceea platesti pretul exorbitant al respectivelor instrumente de generat iluzii in dormitor (poti citi ultima sintagma in mai multe sensuri). Ai platit 5, 10 sau 15 milioane impinsa de ceea ce economistii numesc  sunk costs (adica odata cumparate, reamintindu-ti ca ai dat o avere pe ele, esti motivata sa le folosesti regulat, pentru a-ti amortiza macar investitia). Acum trebuie sa exersezi deoarece altfel iti pierzi banii si risti sa pari o persoana irationala (nu ca n-ai fi, ca si mine, de altfel). E adevarat, e posibil ca Diadora DB2 sa fi fost cumparata de sot (iubit, amant-finantator), dar chiar si asa unele urme de constiinta morala pot fi inca vii.

Exista si oameni care utilizeaza in mod eficient, disciplinat si productiv aparatele fitness? Cu siguranta dar ei sunt putini. Nu pentru ei este proiectata aceasta piata, nu la ei se gandesc oamenii de marketing atunci cand isi fac diabolicele (o spun cu simpatie, cunosc cativa) calcule. Noi, consumatorii naivi, trebuie sa invatam sa ne protejam de aceste practici intelegandu-ne nevoile arhaice si gasind modalitati mai bune, infinit mai ieftine, pentru a le satisface (compara costurile de mai sus cu o investitie intr-o pereche de pantofi de sport si 2-3 tricouri nepretentioase, plus un abonament la o sala condusa de un instructor competent si dedicat)

Sunt aproape convins ca tu, vizitatorul acestui site, petreci o multime de timp la birou (eventual in fata calculatorului, altfel cum m-ai putea citi, fara sa stie seful tau), adica esti o persoana prinsa deja in plasa sedentarismului (8 ore pe zi de nemiscare?) si e destul de posibil sa ai si unele probleme cu caloriile (cu numarul lor). Daca esti, cu toate acestea, o persoana supla, pot paria pe un Magnetic Rower Deluxe ca esti si foarte disciplinata (si asta fara sa-ti aplic Big Five-ul), excluzand, evident, posibilitatea unui metabolism accelerat (spune-i „multumesc!” unui antecesor, de la care ai primit „gena”)

Nu doar corpul zvelt te face mai atragatoare (ca persoana) pentru sexul opus ci si constiinciozitatea (asa-i zice in Big Five, sinonime: integritate, seriozitate, consistenta interna) pe care supletea corpului tau o simbolizeaza („frate, munceste serios daca are un astfel de corp!”) Si nici nu-si doreste un astfel de ansamblu de trasaturi psihologice? Cine nu vrea un sot pe care sa se bazeze, care sa-si implineasca promisiunile si o sotie demna de incredere, loiala, responsabila, devotata? Mananci, calutule, un pic de ovaz eco?

Nu e vorba doar despre corpuri, aceasta e ideea pe care incerc sa o transmit. Fitnessul, in articolul de azi, si o multime de alte produse al caror pret depaseste cu mult utilitatea lor (adesea dincolo de orice limita rationala, intrand in perimetrul dopplerian al stupiditatii) contin „psihologie infasurata”, adica „vorbesc”, inconstient, pentru cei mai multi, despre variabile mentale inalt dezirabile, fie ele reale fie, si aici hazul (dar si scrasnirea dintilor) este cel mai mare, simulate.

Traim intr-o lume de iluzii, simt asta de aproape doua decenii si, pe masura ce adun mai multe primaveri (sau solstitii de toamna), mai inteleg cate o categorie sau doua. Marketingul si psihologia evolutionista din spatele lui, pe care market researcher-ii o intuiesc din interviuri si focus grupuri iar universitatile abia o descopera, respingand-o, initial, ca pe orice lucru nou prea apropiat de biologie, opereaza (sau doar analizeaza cu uimire) cu aceste iluzii, reusind necumintita performanta de a face bani (multi, multi) din aproape nimic (iluziile) pe spinarea chibzuitilor si educatilor (K-12 sau K-16, plus Ph.D, M.A, M.B.A.) consumatori.

Desi sunt un adept al stilului minimalist (nu si in gandire, unde lacomia ma devoreaza din interior) nu scriu acest articol pentru a mai pune o bomba cu hidrogen ecologic (sau secularist) la unul din picioarele miriapodului numit consumer capitalism. Acesta este mediul nostru actual de viata si nu il mai putem schimba dar ne putem adapta frumos la el. Putem naviga prin minunata lui varietate, constienti de halucinatiile colective chiar si atunci cand ne lasam captivati, din lipsa de ceva mai bun (sau de imaginatie, sau de vointa si chiar de memorie). Vreau sa impartasesc mirarea mea de consumator, intrigat de existenta unei No Buy Day (reactie compensatoare, insuficienta totusi) sau a Zilei Mondiale a Mersului pe Jos. Si un pic de psihologie, iubitoare de fitness reproductiv.

 

Publicat in Scoala de Atentie | Commentarii Oprite

« Articole mai vechi
Articole mai noi »