deoarece zeii au plecat

Chiar daca nu m-ai intalnit niciodata (dar ai citit cateva articole pe blog) poti banui (avand „indicii rezonabile”) ca nu am o orientare conservatoare fata de scoala, in sensul clasic. (Unul din motivele pentru care am plecat din Universitate.)

Dimpotriva, ma poti gasi (simbolic vorbind) mai degraba spre celalalt capat (numit supporting progressive education) al unui continuum atitudinal pe care ne plasam, intr-un fel sau altul, toti. (Chiar si cei care nu gandesc. Si ei au atitudini implicite.)

Daca ai nevoie de dovezi:

http://dulce-amar.ro/playing-with-little-people-souls/

Lectura de week-end. Relaxanta. Soporifica. Non-angoasanta, mai ales daca ai copii. Aici:

http://dulce-amar.ro/oh-ce-frumos-ai-desenat/

S-a intamplat vreodata ca, parinte fiind, atunci cand fiica ta (fiul tau)  a venit la tine, sincer nelinistita de o problema, sa o minimalizezi, sa o ridiculizezi, sa nu-ti poti stapani un zambet sau chiar sa razi cu pofta? Ce crezi, acesta a fost un semn de respect pentru sentimentele ei? Acesta este scenariul nr. 1.

Acum gandeste-te la o situatie in care tu ii impartasesti unei prietene o teama a ta (cu adevarat importanta pentru tine) iar ea te ia peste picior, iti spune ca exagerezi, iti zambeste superior sau realmente se distreaza pe seama ta. Acesta este scenariul nr. 2.

Da, am schimbat putin perspectivele. (Probabil metoda mea preferata la curs.)

Cum ti pare acum? Te simti acceptata si respectata?

(Prin ce anume difera cele doua scenarii? Te aud (telepatic): Adrian, e doar un copil! Am inteles. Sentimentele copiilor nu merita sa fie respectate.)

PS Priveste in jur si vei observa parinti care rad de copiii lor. Peste (foarte) multi ani se vor intreba (amar) de ce acestia nu-i viziteaza sau nu-i suna.

Esti un copil (nu citesti acest blog, doar ne imaginam) si locuiesti undeva in Nordul Capitalei, poate, sau intr-un cartier asa-zis „bun”, sau intr-o casa noua la marginea orasului (in „suburbii”, hihi!).

Parintii tau sunt antreprenori (nu stii ce inseamna acest cuvant) sau lucreaza pentru o companie multinationala (si se lupta, in secret, cu angoasele clasice asociate acestui loc de munca).

Ai tot ce-ti trebuie. Jucarii interesante, haine scumpe, scoala privata (eventual), activitati extracurriculare, meditatori, vacante fascinante.

Nu-ti lipseste nimic. Dar stii ceva?  Nu stii, evident. (Doar presimti.) Esti prizonierul conditiei upper-middle class a parintilor tai.

Toate aceste oportunitati vin cu un pret foarte mare. Trebuie sa reusesti. Trebuie sa ai tot felul de realizari. Trebuie sa fii mai bun(a) decat alti copii, adica sa-i intreci in tot felul de competitii stupide (foarte apreciate de adulti), de exemplu Cine are cele mai mari note? (Ca si cum asta ar spune ceva relevant despre invatarea autentica.)

„Nu avem ce negocia”, spun direct sau lasa de inteles parintii tai (sau doar unul dintre ei, cel care se identifica mai mult cu realizarile tale). Trebuie sa reusesti. (Iti suna in cap aceste cuvinte sau altele echivalente.)

Nu, nu stii de ce trebuie sa reusesti. Dar stii (sau simti) altceva: Daca nu reusesti nu ai nicio scuza!

PS Acum poti fi (un copil) furios.