deoarece zeii au plecat

Pfii, ce gandire sexista, ma omoara Susan Pinker (sau Gloria Steinem), rectific, „Draga corespondenta”, nu e bine nici asa, ma rog, si unii si altii, vreau sa va comunic o serie de lucruri:

Va multumesc pentru mailuri. Le citesc pe toate, desi, uneori, cu o anumita intarziere. Si le multumesc in mod special celor care nu imi trimit istorii de viata (am fost expus la asa de multe, face-to-face, incat tot ce mai imi lipseste este inca una, in format digital).

Nu ofer consultatii online.

Raspund la foarte putine mailuri, in primul rand din motive legate de timp. Daca cineva imi scrie cel mai bine este sa se astepte sa nu ii raspund. Ar putea fi placut surprins(a).

Exista o sub-categorie de corespondenti care merita un mesaj special: Incercati sa va asumati identitatea si sa va semnati! Nu stiu daca este un obicei al tinerei generatii. Pe o astfel de problematica (asumarea responsabilitatii pentru ceea ce scrii) eu sunt de moda veche. Un mosneag, fireste!

Am primit multumiri,intrebari, sugestii, chiar si propuneri de afaceri. Dar nu m-a cerut nimeni in casatorie, ceea ce ma ingrijoreaza! Nu cred ca este teama de respingere ci, mai degraba, prabusirea farmecului personal. Incep sa devin nostalgic, semn limpede de degenerescenta. Voi mari doza de alergatura la 2 km pe zi, poate mai salvez cate ceva. Apropo, domnule, doamna si domnita, dvs. cati pasi faceti pe zi? Si mai ales, incotro?

Viziunea mea fata de psihoterapie s-a schimbat intr-un mod semnificativ. Psihoterapia este un lucru bun atunci cand e vorba de probleme foarte specifice (fobii, atacuri de panica etc.) pentru care exista tehnici eficiente de interventie (validate stiintific) Separat de aceste aspecte tehnice, psihoterapia mai poate fi o intalnire existentiala, interesanta si calda, intre doi oameni (sau un grup) care incearca, desi nu reusesc intotdeauna, sa fie autentici si responsabili.

In rest, psihoterapia isi datoreaza rezultatele puterii asteptarilor si efectului-placebo. Adesea nu exista nici un fel de rezultate desi clientii, sub forta disonantei cognitive, ar putea avea aceasta impresie. Iar atunci cand apar, schimbarile nu se mentin pe termen lung. Iar schimbarile profunde de personalitate, cu exceptiile de rigoare (rare) sunt doar niste fantezii in al caror camp gravitational (ups!) cad, deopotriva, terapeutii si formatorii lor.

Foarte multi dintre cei care se formeaza intr-o scoala de psihoterapie (in Romania sau in alta parte) nu vor practica niciodata sau vor lucra foarte putin sau nu vor reusi sa castige suficient de bine din psihoterapie pentru a duce o viata decenta (motiv pentru care vor face si altceva sau vor depinde financiar de altcineva). Am unele dubii in privinta comunicarii  explicite a acestui fapt la inceputul unei formari (o scoala de formare este si o întreprindere economica, confruntata cu spectrul falimentului).

Intr-una din cele mai oneste (si dureroase) carti despre realitatea psihoterapiei pe care am parcurs-o, Colin Feltham spune:

Counselling (and psychotherapy, in contextul cartii, n.m.) is a vocation resembling art, drama and writing-highly desired but with relatively few concrete openings-and many trained counsellors are like out-of-work actors.

Este exact si experienta mea, dupa aproximativ 15 ani de contact cu acest domeniu (si cu un anume succes). Iar cartea lui Feltham (acum in varsta de 63 de ani) este mult prea buna pentru a mai incerca si eu (asa cum mi s-a sugerat) sa scriu una. O recomand desi presimt, cu ajutorul unei gene venite direct de la Nostradamus, ca o vor citi doar cativa. Mai sugerez ca aceasta lectura sa se produca intr-o zi insorita:

Critical Thinking in Counselling and Psychotherapy (2010, Sage Publications)