deoarece zeii au plecat

Initial ma gandisem sa scriu un foarte scurt articol, special pentru psihologi, in care sa subliniez diferenta intre genetica comportamentala si psihologia evolutionista (unii absolventi nici nu au auzit de aceste doua discipline iar altii fac confuzie intre ele). Apoi am realizat ca o scurta introducere ar putea fi utila si, iata, ma grabesc sa o realizez:

Nu ne nastem egali!

Aceasta este una din ideile centrale pe care imi construiesc viziunea asupra vietii. Am motive foarte puternice sa cred ca avem predispozitii, abilitati si interese diferite innascute. Nu suntem asemenea unei table goale pe care parintii si, ulterior, societatea, isi pun amprentele lor minunate sau, dimpotriva, oribile. Nu. Inca de la nastere pe „tablele” noastre (adica in mintile noastre, partial formatate) scrie cate ceva. Litere, cuvinte si propozitii, unele identice, altele diferite. Uneori profund diferite. Repet, inca de la nastere (sau, pentru a merge si mai departe, probabil de la nivelul de blastocit).

De aici nu rezulta ca nu ar fi corect sa avem drepturi egale. In nici un caz. Nu e potrivit sa amestecam ceea ce trebuie sa fie (teoriile noastre etice) cu ceea ce este (realitatea biologica). Dar e potrivit si chiar necesar, in opinia mea, sa ne uitam atent la ceea ce este, pentru a putea intelege in ce fel ar fi cel mai bine sa proiectam schimbarile despre care credem ca ar putea fi pozitive.

Sunt optimist, cred ca progresul sau evolutia constienta sunt posibile. Insa pentru a se intampla, fiind gandite de noi, actorii constienti implicati in acest joc, mi se pare obligatoriu sa renuntam, oricat de dureros ar fi procesul, la naivitatile, speculatiile sau ideile copilaresti asociate sufletelor imateriale, neatinse de biologie, si la ideile romantice, dar la fel de infantile, potrivit carora oamenii sunt in mod natural buni si ceva din afara lor (societatea, cultura etc.) ii corupe.

In mod natural oamenii nu sunt nici buni nici rai sau, mai bine zis, sunt si buni si rai. Exista o natura umana dar aceasta natura umana nu este simpla. Dar nu este nici infinit de complexa, prin urmare poate fi inteleasa. Psihologia este una din disciplinele angajate in aceasta aventura a intelegerii (ma refer la psihologia orientata stiintific, nu la fantezii de tip psihanalitic/psihodinamic sau „psihologii” umaniste utopice). Din fericire, exista numeroase alte discipline iar noi, norocosii aflati in viata in acest mileniu, avem sansa de a afla lucruri uimitoare, de care un Platon sau chiar un Darwin au fost privati.

Daca esti de acord ca natura umana nu este o tabla goala, adica admiti ca John Locke, creatorul acestei sintagme (preluata din latina) in stiintele sociale a gresit (aducand, totusi, servicii enorme democratiei liberale), daca esti de acord ca mintile noastre sunt diferite inca de la nastere, in anumite aspecte ale lor, te-ai putea implica si tu in sprijinirea si intelegerea publica a descoperirilor stiintifice despre natura umana. Eu fac asta, in diferite feluri, si viata mea, pentru mine, are un sens frumos. Se pare ca si pentru altii. Poate si pentru tine, acum sau candva, in viitor.

Si pana una-alta, daca vrei sa stii mai multe despre natura umana, te ajut sa faci urmatoarea distinctie: similaritatile din natura umana sunt studiate de psihologia evolutionista pe cand diferentele sunt studiate de genetica comportamentala. Atentie, genetica comportamentala este altceva decat genetica (tot asa cum economics si behavioral economics, desi inrudite, sunt diferite)

Si una (psihologia evolutionista) si alta (genetica comportamentala) sunt preocupate de cele mai adanci aspecte ale mintii iar descoperirile lor te ajuta sa stii cate ceva (important) despre toti oamenii sau despre categorii foarte largi de oameni. Mie, unul, nu mi se pare putin lucru. O serie de scoli psihologice sau transpersonale afirma despre ele ca investigheaza, de asemenea, cele mai profunde/abisale aspecte ale mintii dar afirmatiile lor nu au nici un suport empiric. Sunt doar colectii de dovezi anecdotice si teorii subminate de contradictii interne, ca sa nu le zic de-a dreptul bizare. E posibil ca acum sa fii fascinat(a) de una din ele, cum am fost si eu, si, peste o vreme, sa realizezi ca ti-ai pierdut timpul cu povesti pentru copii mari. Dar la fel de posibil este ca acel moment sa nu vina niciodata, situatie care mi se pare cu adevarat tragica. De fapt, nu e la fel de posibil. Daca esti aici sansele sunt mai mici.

Imagineaza-ti doua triburi, E si NE. Cei din NE vor foarte tare sa supravietuiasca si sa se reproduca. Acelasi lucru il vor si cei din E. Pana aici nici o diferenta! Dar strategiile de atingere a acestor obiective sunt diferite. De fapt, sunt aproape opuse.

In tribul NE sunt la ordinea zilei minciuna, inselatoria, furtul, infidelitatea, violul si crimele. Nimeni nu se da in laturi de la nimic. Fiecare isi urmareste interesul in cel mai egoist (si crud) mod cu putinta. Sa-i atasam tribului NE eticheta non-etic.

Si in tribul E exista comportamentele non-etice amintite mai sus insa frecventa lor este redusa. Cel mai adesea membrii tribului isi tin promisiunile, spun adevarul, respecta proprietatea si se abtin de la comportamente violente sau sangeroase. Sa-i atasam acestui trib eticheta etic.

Mai departe, te invit pe tine sa gandesti: care din cele doua triburi are sanse mai mare de supravietuire? Unde se va inregistra un nivel mai inalt de prosperitate si o calitate a vietii mai buna? Genele cui se vor reproduce pe mai multe generatii, ale celor din NE sau ale celor din E? Raspunsul este intuitiv si aceasta este o situatie in care intuitia nu greseste. Dar adeptii intemeierii comportamentelor etice pe o gandire de tip religios au motive sa fie ingrijorati. Foarte ingrijorati. Deoarece:

Comportamentul social pozitiv este consistent cu gandirea evolutionista.

Sunt putine sanse sa fi auzit de Senia Maymin. Martin Seligman, fondatorul psihologiei pozitive, in 2005, cand a intalnit-o la masterul de Applied Positive Psychology, sigur nu stia ce impact va avea asupra lui.

La ora aceea Senia era o tanara de 32 de ani, absolventa Harvard in Mathematics and Economics, vorbind fluent rusa, franceza si japoneza, avand propriul ei hedge fund. Intre timp (2007) a devenit the Publisher and Editor-in-Chief of Positive Psychology News Daily, an online news site about the latest research and applications of positive psychology, offered in English, Spanish, and Chinese.

In 2009 a publicat Resilience (editor si autor al capitolului 3) si Gratitude, doua subiecte importante pentru psihologia pozitiva. Insa ceea ce imi pare cu adevarat memorabil, in legatura cu ea, este ca, studenta fiind (la master), l-a determinat pe Seligman sa renunte la teoria privind fericirea autentica (deoarece era incompleta) si sa creeze o alta: the Well-Being Theory.

Pentru nici un „parinte”, in sens stiintific, nu este usor sa renunte la teoria lui, atunci cand cineva ii demonstreaza ca are imperfectiuni si/sau nu explica aspecte esentiale ale realitatii. Cumva, Seligman a avut aceasta putere, fiind provocat de tanara lui „scolarita”. A acceptat ca teoria lui originara, desi se refera la ceea ce oameni aleg sa faca de dragul de a face (ca scopuri in sine), nu tinea cont de un element important (de fapt, de doua, insa Sonia a punctat doar unul): succesul de dragul succesului.

Esti si tu un caz reprezentativ? Faci parte din categoria celor care doresc sa invinga, doresc foarte tare sa invinga, insa nu pentru banii care urmeaza, nu pentru aplauzele de la final, nu pentru interviuri in presa si cu atat mai putin pentru partenerii sexuali care se vor inghesui precum mustele la miere. Ci doar pentru sentimentul de invingator!

Evident, nu am in vedere doar sportivii sau persoanele aflate intr-un anumit gen de competitie (vorbesc ca si cum as fi Seligman). Exista oameni care vor sa atinga maiestria intr-un anume domeniu fara nici un alt gand ascuns, vor pur si simplu sa simta ca au atins un nivel maxim de competenta sau de realizare. Sunt ei „fericiti”? Sunt, dar nu in sensul primei teorii ci in sensul celei de-a doua: au un nivel inalt de well-being (masurat cu instrumente specifice, altele decat faimoasele „cat de satisfacut esti cu viata ta?”).

Iti voi da un exemplu simplu, in care cred ca nu te regasesti: a face foarte multi bani. Extraordinar de multi. Pentru a figura in Top 300 (la noi) sau in Forbes 500 (la ei)? Nu! Pentru a-ti cumpara, anual, cate un Bentley, un Maserati si un Porsche? Eventual o insula greceasca? (se aude ca va fi posibil, in curand) Nu! Pentru a-ti face televiziune (trust de presa)? Nicidecum!

Nimic din aceste lucruri. Nu te intereseaza niciunul. Este chiar posibil ca foarte putini oameni sa stie cu adevarat cati bani ai. Nu-ti pasa de admiratia (si invidia, sa nu uitam niciodata) sociala. Vrei doar sa vezi cat de multi bani esti in stare sa faci. Fara nici un alt scop. Ba, la un moment dat, cand te-ai lamurit (if ever) te poti comporta asemenea lui Charles Feeney (contemporan cu noi, The Billionaire Who Wasn’t) sau John D. Rockefeller ori Andrew Carnegie (oale si ulcele). Ce-au facut acesti oameni dupa ce au acumulat averi uriase?

Au renuntat la ele!

Au oferit sume uriase pentru medicina, cultura, stiinta, educatie (da, mai intai si-au securizat familiile, normal!). Adica au muncit in prima parte a vietii si au fost filantropi in a doua jumatate? (atentie, Feeney inca traieste, doar ca nu are masina si umbla la mana cu un ceas de 5 dolari!) Exact! Au fost fericiti fiind invingatori, reusind in ceea ce si-au propus (sa faca bani, multi bani).

E doar un exemplu si nu insinuez ca cel mai bun (desi, daca ai castiga in 2-3 ani cateva milioane de dolari, ar fi grav?). Poti inregistra un scor inalt la well-being (numele mai stiintific pentru „fericire”) reusind sa realizezi ceva. Avand un sentiment real de competenta (adica sustinut de realitate).Devenind un maestru, un expert, un profesionist (si un instalator poate concura cu sanse egale, nu doar un medic chirurg sau un jucator de tenis de talia lui Roger Federer).

Mai mult, daca unul din copiii tai este inclinat in aceasta directie (ii simti deja nevoia intensa de competenta, in termenii lui Edward Deci, doar pentru connaisseuri), il poti sprijini. Ii poti netezi drumul. Il poti ajuta renuntand la a mai pune presiune pe el in alte domenii, care oricum nu-l intereseaza. Cu alte cuvinte, poti fi un factor important pentru nivelul lui de „fericire” (de well-being, ma distruge Seligman) nu doar la 40 de ani, cand va privi cu mandrie la ce a realizat, ci si la 8 ani, cand se va bucura de succesele corespunzatoare varstei).

Acesta este un articol de promovare a psihologiei pozitive.

Prietenii blogului ceva mai vechi stiu, eu „vin” din acea zona a psihologiei mult prea preocupata de umbre, de boala, de insuficiente, de aspectele intunecate ale psihicului uman. Mi-au ajuns mai bine de 10 ani petrecuti printre pacienti, clienti, nevroze, tulburari de personalitate, planuri de interventie, diagnostic clinic, follow-up, recaderi, limita de 65 (tot pentru connaisseuri), efecte placebo (dar si nocebo), serotonina recaptata si atacuri de panica.

Psihologia se poate ocupa si de lucruri luminoase, nu doar de recuperare si asigurarea unui nivel minim de functionare sociala. Ii poate ajuta pe oameni sa duca vieti mai productive, mai implinite, mai „fericite” (tot pun ghilimele pentru ca ma tem sa nu ma citeasca  (mos) Martin, nu stii niciodata de cand cu Google Translate).

Dar nu a fost acoperita deja aceasta nisa? („nisa” e un eufemism, de fapt e ditamai prapastia cosmica) Nu exista deja sute, poate chiar mii de interventii, de programe de dezvoltare personala, de incercari meritorii de ameliorare a conditei umane nu in sensul trecerii de la -9 la -3 ci al trecerii de la „minus” la „plus”?

Ba da, dar nu toate sunt eficiente!

Altfel spus, nu orice interventie cu scop de actualizare a potentialului sau de transformare individuala creatoare sau cum vrei sa-i spui livreaza ceea ce spune ca livreaza. Fireste ca sentimentele pe care le au oamenii suntt informative („m-am simtit foarte bine”) si trebuie luate in consideratie insa nu ele reprezinta criteriul pentru eficienta. Foarte multe interventii sunt „inerte”, asemenea unui tratament placebo. Ele modifica in sens pozitiv dispozitia dar nu produc rezultate pe termen lung. Prin urmare, intrebarea care nu solicita un doctorat in psihologie este:

Cum le deosebim pe unele (eficiente) de altele (ineficiente)?

La aceasta intrebare este asteptata psihologia pozitiva sa raspunda. Nu te ambala prea tare, este abia la inceput. Psihologia clinica si psihiatria au avut nevoie de 50 de ani si de miliarde de dolari pentru a se misca din punctul in care nicio tulburare mentala majora nu era tratabila (in 1945), toate tratamentele din acea vreme fiind niste caricaturi, in punctul in care 14 tulburari majore, astazi, sunt tratabile (un observator atent va remarca, probabil cu realism depresiv, ca nu am spus „vindecabile”).

Propun sa avem rabdare cu psihologia pozitiva. In acest moment, in Romania, nicio universitate nu ofera un program de studiu in acesta directie. Insa peste 10 ani este posibil ca lucrurile sa stea diferit (putem face si pariuri: la ce facultate de psihologie se va infiinta primul master in psihologie pozitiva, avandu-i pe alde Barbara (Fredrickson), Sonja (nu Maymin ci Lyubomirsky) sau Robert (Biswas-Diener, fiul, nu tatal) ca profesori invitati ?

Dar vei astepta pana atunci? N-ai vrea sa stii mai repede care sunt cele 5 elemente masurabile din conceptul de well-being (care este un construct, ca si „vremea”, nu poti pune mana pe el, nu mai zic sa-l gusti, hai, linge-te pe botic, te rog!)? Iar stiindu-le, nu ai vrea, daca se poate incepand de maine, sa le amplifici?

Am plecat de la Senia, matematiciana supradotata atrasa de psihologie si am ajuns la tine, supradotat(a)?, oaspete efemer sau sistematic al blogului, atras(a)…hmm, oare de ce anume? Seligman si compania au gasit un nume frumos pentru scopul urmarit de teoria lor (the Well-Being Theory). Nu l-au inventat ei ci un cetatean grec, Aristotel, care i-a zis pe limba lui si ei l-au tradus, inspirat, in engleza:

Flourishing.

Astazi, oarecum din senin, la o ora distanta si fara sa se cunoasca intre ele, o tanara doctor in psihologie si (o si mai) tanara, cred, viitor doctor in psihologie, una pozitionata in Romania si alta in Scotia, facandu-li-se mila de mine, mi-au trimis urmatorul link: coursera.org

Corespondenta mea din Regatul Unit, ca se se asigure, m-a indrumat si catre un TED-Talk din iunie 2012, sustinut de Daphne Koller, de la Stanford (o tanti care si-a obtinut diploma de master la 18 ani). Avand incredere in ce-mi scriu prietenii blogului, m-am uitat si, trebuie sa o spun, sunt socat. Realmente socat. Nu credeam ca Universul poate fi atat de nazdravan intr-o zi de 17. Voi reveni cu amanunte, dupa ce imi revin. Dar ideea de baza este urmatoarea:

Lumea chiar poate fi un loc mai bun!

Priveste atent ecranul laptopului (sau al telefonului mobil)! Acum ridica-te si priveste din nou. Foarte bine. Acum fa un pas la stanga (esti in picioare) si priveste din nou. Excelent! (nu, nu incerc sa te dresez) Acum fa doi pasi la dreapta si, pentru a patra oara (sunt pisalog? sau psiholog?), te rog, priveste neasemuitul ecran. Perfect, poti lua loc!

Tocmai ai trait patru experiente usor diferite, diferenta fiind data de cele patru puncte de vedere usor diferite. Daca esti o persoana cat de cat constienta ai remarcat deja, pana la aceasta varsta (frageda?), ca intotdeauna cand te uiti la ceva, te uiti dintr-un anumit punct de vedere. Al cui oare? Al tau!

Imi exprim speranta, dar fara prea multa convingere, ca ai mai remarcat ceva. Anume: desi tu privesti ecranul laptopului din mai multe puncte de vedere (sa ramanem la cazul concret, din memoria de scurta durata), nu exista nicio modalitate prin care sa te uiti la tine!

Serios vorbesc, ai remarcat aceasta ciudatenie pana astazi? Poti vedea orice dintr-un anumit punct de vedere, al tau, dar nu te poti vedea pe tine. Atentie, nu spun ca nu-ti poti vedea ochii! Spun altceva:

Niciodata nu-ti poti vedea sinele!

Sinele, adica tu, adica persoana care are o experienta senzorial-vizuala (vede un ecran de laptop dintr-un anumit unghi). Sau o experienta auditiva (Lady Gaga, pe fundal). Sau o experienta sexuala (ma rog, asta a fost azi-noapte). Sau orice alta experienta. Exista cineva care traieste experienta, nu? Cine s-ar putea indoi de asta? Cum ar putea sa existe o experienta in absenta unui experimentator? Pare absurd.

Totusi, daca realizezi cateva mici exercitii, pe care le poate intelege si fiica ta de 5 ani (aceea care a descoperit placerea masturbarii si nu stii ce naiba sa faci), poti constata, pe cont propriu, ca, desi ai in mod evident un punct de vedere, nu poti cu nici un chip sa te observi pe tine, observatorul (pe cel care are un punct de vedere si trebuie sa fie cineva sau ceva, mama ei de filozofie!)

Nu ma crezi? Mai priveste o data ecranul laptopului (iPhone-ului, scuze, Alteta!) si acum priveste-te! Pe tine. Nu la corpul tau, you stupid thing! Am zis „pe tine”! Observa-te cu atentie! Te vezi? Te auzi? Te simti? Cum esti tu? Nu ce experienta ai, acum, prietene! (ti-as da una peste ceafa daca ai fi in fata mea) Ci experimentatorul! Nu experienta pe care o ai ci pe tine!

Mmm?

Anything? Anyone? Nu renunta asa de usor, ofera-ti mai mult timp! Cateva zile, poate o luna, chiar si doi-trei ani, sunt rabdator. Observa-te in diferite locuri, in diferite contexte sociale, facand diferite lucruri. Si daca te vei putea extrage din experienta, astfel incat sa te observi pe tine, anunta-ma! Pe mine „ma”. Isn’t life so outrageously funny?

Bibliografie: David Hume, „A Treatise on Human Nature”, 1739 (avea 28 de ani atunci cand l-a scris)