Doua (aproape) tinere entuziaste, iubitoare de copii si dornice sa-i ajute (si nu sa-i chinuie, cum fac eu), cu un pic de ajutor, au lansat un site atragator si promit sa ofere un program (si mai atragator) de stimulare si sustinere a dezvoltarii psihologice a copiilor.
Eu cred ca vor reusi! Voi convoca, totusi, si Timpul, la un moment dat, pentru o evaluare.
Esti parinte de vietate dragalasa? (inca nu, ok, te anunt, pe baza oglinzii mele magice ca sunt mai mult de 50% sanse sa devii, mai ales daca nu folosesti zilele acestea mijloace contraceptive) Iata un dialog (folosesc eufemisme) banal, intr-o dimineata, intre tine si adorabila ta progenitura:
(afara sunt in jur de 7-10 grade si nu sunt semne ca se va incalzi)
Pune-ti hainuta pe tine si hai sa mergem!
… (comunicare nonverbala)
Ti-am spus sa te imbraci. Acum!
… (indescifrabil)
De cate ori ai avut acest „dialog”? Bine, bine, tu, nu, dar hai sa ne gandim la un parinte care face asta de sute sau mii de ori. Inteleg prin „asta” a da ordine, a folosi propozitii la imperativ, a comanda, a controla in mod rigid (unii ar spune „ferm”, hihi!) comportamentul copilului (care este silit/obligat sa se imbrace cu hainuta care il va proteja de frig)
Dar, Adrian, tu vrei sa-mi raceasca copilul? Sau sa tremure de frig in mod absurd?
Fireste ca nu vreau asta. Ma intreb daca nu cumva aceasta problema (protectia fizica a copilului: confortul lui termic) se poate rezolva si altfel, anume respectand si incurajand nevoia lui de autonomie.
Raspunsul este „da” (altfel nu as scrie acest articol). Dar pana la a-l afla (ah, deja il stii!) te intreb: expus de sute si mii de ori la astfel de mici situatii in care simte ca nu are nici un fel de control asupra vietii lui, ca nu ii sunt permise alegeri care au de-a face cu viata lui (Vreau sau nu sa-mi fie frig? Cat de rezistent sunt? Este placut sau nu sa tremur?), ce fel de adult va deveni?
Va deveni un adult capabil sa gandeasca, eventual repede, cu mintea lui, doritor sa aiba un cuvant (puternic) de spus in ceea ce priveste viata lui, un adult care sa iubeasca si sa protejeze, nu doar la el, libertatea de a alege? Sau va deveni un adult care nu va pretui aceasta libertate (pe care nu a ajuns sa o inteleaga, prin mii de mici experiente care au presupus alegeri potrivite varstei lui)? Poate un adult mai tot timpul rebel, luptandu-se la nesfarsit (si in mod inutil, adica nevrotic) cu fantomele trecutului?
Ce crezi?
Da, plecand de la o hainuta pe care il obligi sa o imbrace, pentru binele lui, evident. Si azi, si ieri, si maine, si in toate zilele lui viitoare, poate chiar si in adolescenta. Mici actiuni. Mici decizii. Mici situatii in care libertatea de a alege poate fi iubita si incurajata (la tine ma refer!) sau, dimpotriva, in care aceeasi libertate nu este recunoscuta ori este chiar dispretuita (cum ar fi daca partenerul tau ti-ar spune tie cu ce sa te imbraci in fiecare dimineata?)
Efecte cumulative. Nu la nivelul structurii de personalitate (asupra careia parintii au o mica influenta, daca exclud uriasa influenta reprezentata de genele transmise deja) ci la nivelul atitudinilor si valorilor.
Iar libertatea este o mare, o foarte mare valoare, cel putin in opinia mea. Cum modelezi pozitia mentala a copilului tau fata de libertate? Este posibil sa-i transmiti mesaje gresite, in fiecare zi, fara sa-ti dai seama? Este posibil sa-l privezi de sansa de a gandi pe cont propriu? (la naiba, chiar e frig, ma intorc sa-mi iau hainuta)
Mici decizii (pe care i le refuzi), in fiecare zi. Ani in sir. Cum te astepti sa-si antreneze capacitatea de a lua decizii in mod responsabil? (adica fara sa-i invinovateasca pe altii pentru deciziile proaste pe care le-a luat) Privandu-l de posibilitatea de a lua aceste decizii sau, dimpotriva, oferindu-i, cat mai des cu putinta, aceasta posibilitate?
Ordonandu-i sa se imbrace sau actionand altfel? (este si o metafora, da?)
Dar, Adrian, daca nu il oblig sa se imbrace va suferi de frig!
Cu siguranta ca va suferi si nu vrei asta (nici eu). Dar cum ar putea afla ca exista o legatura intre decizia lui (nu o iau, ma simt bine asa!) si consecintele ei (brr!)? Nu cumva are nevoie de o experienta concreta? (poate mai multe, hihi!) Apropo, stii ca, in realitate, oamenii (mari) sufera de tot felul de lucruri? Iar lucrul acesta se intampla, uneori, pentru ca evita sa ia decizii majore (de exemplu raman in joburi pe care le detesta in mod sincer) sau iau decizii proaste (negandite suficient, impulsive, sub influente externe) deoarece nu au un antrenament indelungat in luarea deciziilor?
Si cum au ajuns aici? Cumva pentru ca parintii lor i-au incurajat in mod repetat sa faca alegeri potrivite varstei si sa-si asume consecintele (al dracului de frig!), consecinte modeste in acele conditii (nu e nicio drama daca tremura putin) sau pentru ca li s-a spus mereu cum sa se imbrace, ce sa manance, cat sa manance, unde sa se joace, cu cine sa se joace si, preferata mea, ce sa gandeasca?
Nu mi se pare ca intalnesc multi oameni liberi (cei care, la televizor sau pe pagini de Facebook, se opun autoritatii sau regulilor, uneori intr-o maniera care pare civilizata si alteori de-a dreptul ridicola, prin comentarii stupide, imi par doar niste adolescenti intarziati, blocati in timp) Oamenii liberi au proiecte valoroase. Oamenii liberi construiesc ceva. Daca au idei proaste nu invinovatesc pe nimeni pentru asta, nu se victimizeaza, nu se plang pe la colturi (sau pe retele sociale) ci incearca sa repare, invata din propriile lor prostii si cauta solutii.
Nu sunt sigur daca au fost lasati sa-si alega hainutele dar, daca au fost, sunt sigur ca, de cateva ori, nu le-au ales si apoi au descoperit, uimiti, consecintele. Noi toti descoperim, mai devreme sau mai tarziu, consecintele. Cred cu putere ca este mai bine sa le descoperim mai devreme, cand costurile sunt mai mici.
In cazul in care te doare sufletul doar gandindu-te cum Praslea va tremura din cauza frigului (si a propriei lui decizii) iti sugerez o abordare win-win pentru amandoi, in sensul ca iti protejeaza si tie anxietatea si ii protejeaza si lui, partial, dreptul de a alege:
Vrei sa te imbraci acum sau vrei sa o iei in manuta si sa o imbraci cand vei dori tu?
PS Manipulare, stiu, stiu! Dar iti propun un nume mai frumos: alegeri inauntrul unor limite. Si pe masura ce creste, limitele incep sa dispara, una cate una. Limitele puse de tine, asta vreau sa spun. Daca el isi va pune limite singur, si ma refer nu la limite nevrotice ci la limite sanatoase, urmeaza sa afli. Doar tu ai ales sa faci copii, nu-i asa?
Iata un document Apps mai vechi. Este dificil de parcurs la sfarsit de saptamana, cand dispozitia ta mentala are o orientare mai hedonista. Te inteleg perfect si nu te judec. Oh, dar stai putin! De ce sa nu te judec? Este atat de placut sa evaluez daca alegerile tale sunt sau nu gresite! (cel mai adesea sunt, hihi!) Totusi, poate ca nu este atat de bine (din punct de vedere moral) sa-mi placa sa te evaluez (in grup, desigur…we call that sweet little gossip) Sau este? La naiba, m-am incurcat!
Pentru a intelege mai profund resorturile unei judecati morale iti ofer un model de analiza (pe care il poti amenda, desigur):
X (un barbat/o femeie) are un copil pe care, aproximativ o data pe saptamana, il loveste la fund (una/doua palme) atunci cand face o boacana (comportament indezirabil)
Aceasta este situatia supusa evaluarii. Sunt posibile scoruri mici (0,1,2) si scoruri mari (4,5,6). Voi analiza cazul in care scorul este mare. In acest caz evaluatorul dezaproba actiunea lui X, intr-o maniera puternica sau foarte puternica (sa ne reamintim, doar „0” inseamna „aceasta actiune este ok”, cu 1 exista deja o usoara dezaprobare care apoi creste mai mult, dezaparobarea/respingerea actiunii fiind maxima (extrema) la 6)
Si acum sa punem lucrurile in context: X i-ar putea administra una-doua palme la fund copilului:
DAR NU O FACE! (decat o singura data pe saptamana)
Si inca, i-ar putea administra, in acea unica zi:
De la cate palme putem considera ca X isi bate copilul?
Daca ne uitam cu atentie la multimea situatiilor posibile (am exclus varianta starii emotionale a lui X (furie) presupunand ca nu ii da una-doua palme pentru a-si descarca nervii (actiune in serviciul lui X) ci pentru a-l ajuta sa inteleaga ca a gresit (actiune in serviciul copilului): cred ca esti de acord ca suntem in cea mai usoara situatie cu putinta (una-doua palme la fund o data pe saptamana vs (la capatul celalalt) 9-10 palme in fiecare zi)
Daca, din punct de vedere obiectiv, actiunea se plaseaza, pe un continuuum (zile/numar de palme) la un capat (o actiune foarte soft) atunci de ce, din punct de vedere subiectiv, tu, evaluatorul, ii acorzi un scor aflat spre capatul celalalt (un scor hard)?
Pentru a intelege mai bine: daca parintele isi loveste copilul (o palma la fund in mod limpede este o agresiune, presupune un contact fizic) atunci cand copilul greseste se poate spune ca si tu il lovesti pe parinte (X), simbolic, desigur, cu evaluarea ta (cu un scor mare)? Altfel spus, daca X a facut „o boacana” (i-a dat o palma la fund copilului, o data pe saptamana) si a primit un scor mare, tu ce scor ai primi de la o terta persoana (sau o alta retea neurala dinauntrul tau, mai conectata la context) pentru „lovitura” (dezaprobarea) ta? Este ca si cum i-ai da o palma simbolica parintelui sau este ca si cum i-ai da mai multe? („o mama de bataie, sa se invete minte!”)
Da, ti-am intins o cursa prin formularea acestei situatii, recunosc, insa numai pentru a te ajuta sa inveti ceva despre tine (iar acum fac debriefing, asa cum este etic in orice experiment psihologic )
Rolul acestei „curse” (experimentul) este sa te ajute sa intelegi metaevaluarea (iti mai amintesti cursul in care am vorbit de inteligenta reflexiva si metacognitii? Exact asta fac acum)
Cand tu sau eu (noi) evaluam din punct de vedere moral actiunea corecta sau gresita a cuiva, evaluare cuantificata printr-un scor, putem sa ne oprim cu gandirea in acel punct (scorul respectiv) sau putem merge mai departe astfel incat sa ne evaluam propria evaluare!
Foarte putini oameni fac asta! (printre altele deoarece presupune un efort cognitiv si o folosire a functiei executive numite „teoria mintii”) Insa fara aceasta metaevaluare pozitiile morale pe care ne situam ( spontan si apoi rational prin judecati post-hoc, conform teoriei lui Haidt) nu mai pot fi schimbate (sunt inflexibile adica rigide)
Am incercat sa simbolizez acest mecanism prin asezarea spatiala. Cand ai dat un anumit scor te-ai asezat intr-o anumita pozitie in sala de curs insa, pe masura ce discutiile avansau si realizai ca exista o perspectiva noua, mai adecvata asupra situatiei, te puteai deplasa, simbolizand astfel schimbarea pozitiei tale morale.
Metaevaluarea creeaza conditii mai favorabile flexibilitatiii (a-ti schimba pozitia in baza unor argumente mai puternice sau a unei „perceptii” mai extinse) iar flexibilitatea este un atribut mintal mai dezirabil decat rigiditatea (sau cel putin aceasta este judecata mea morala) Evident, nu sustin ca oamenii trebuie sa fie mereu flexibili si ca rigiditatea este mereu ceva gresit ci ca, in anumite situatii, a avea puterea de a parasi o pozitie (morala) pentru a te plasa pe o alta, in care exista o intelegere mai extinsa/bogata/profunda) este un lucru bun.
Ar fi destul de trist sa fim „inghetati” intr-o pozitie (judecata morala instinctiva sustinuta post-hoc cu argumente) si sa nu putem „curge” catre o alta, adica sa ne putem schimba (sa ne adaptam intr-un mod superior). Dar aceasta schimbare poate mai adecvata (uneori nu este potrivita) nu este posibila fara metaevaluare, adica fara a iesi dinauntrul tau si a te examina, ca si cum ai fi altcineva.
Metaevaluarea nu apare spontan tot asa cum controlul impulsurilor sau capacitatea de a amana gratificatia imediata nu se produc spontan ci este nevoie de un antrenament (fiind responsabilitatea parintilor sa cultive aceasta atitudine la copiii lor; si a profesorilor fata de studentii lor?)
Prin urmare, in orice situatie in care judecam o actiune ca fiind ok sau non-ok, acceptabila sau inacceptabila (in diferite grade), corecta sau gresita (iar asta se intampla zilnic, de zeci sau sute de ori) putem traversa doua etape:
Oamenii care fac saltul de la (1) la (2) sunt putini insa ei sunt singurii care isi extind, isi nuanteaza sau isi rafineaza gandirea morala adica evolueaza psihologic din acest punct de vedere.
Poti fi foarte multumit cu pozitiile tale morale (1) insa viata nu sta pe loc, contextele se modifica (nu mai suntem in mediul ancestral in care schimbarile erau extrem de lente) si este posibil ca o pozitie morala pe care te-ai „asezat” sa fie acum depasita (intr-o societate democratica si educata interdictia sexului premarital a devenit acum un mod mai degraba nepotrivit de a gandi si a-i educa pe tineri, riscand sa genereze dificultati psihologice si sentimente de alienare; ceea ce vreau sa spun este ca unele pozitii morale, mai potrivite, poate, in alte timpuri, se pot dovedi, in noile medii, periculoase pentru oameni si ar fi adaptativ ca ele sa fie schimbate)
Daca imi evaluezi propria mea pozitie morala fata de subiectul schimbarii (asa cum fac eu acum) vei spune ca reflecta mai degraba o orientare liberala. Corect! Doar ca nu sustin o schimbare de dragul schimbarii. Sustin procesele metacognitive (metaevaluarea) fiind constient ca nu oricine se poate angaja in ele (exista niste conditii care trebuie indelinite in prealabil)
Uneori metaevalurea sugereaza o schimbare necesara dar alteori nu! Insa nu vom sti niciodata daca pozitia noastra poate fi nuantata (sau dezvoltata) in absenta metaevaluarii. De aceea te incurajez sa o realizezi, adica sa te antrenezi. Este un alt mod, foarte subtil, de a pastra creierul suplu, dar nu mai putin important decat alte sarcini cognitive (in viziunea mea chiar mai important, tocmai de accea am ales sa abordez aceasta tema la mijlocul cursului Apps)
Si acum revin la cazul concret de la care am plecat. Incearca sa realizezi o metaevaluare plecand de la contextul largit pe care ti l-am descris la inceput. Repet, ai dreptul la orice pozitie morala dar, de asemenea, ai sansa (cognitiva) de a-ti schimba pozitia daca realizezi ca o alta este mai adecvata.
Poate pozitia ta a fost 6 („X face ceva extrem de gresit, absolut intolerabil”) si sa ramana 6 dar la fel de bine (nu stiu) ar putea fi diminuata la 5 sau la 4 sau poate la 2! Poate ramai ferm ancorat(a) pe scorul tau mare si consideri ca 1-2 palme la fund, fara nervi (furie), o data pe saptamana, ca raspuns la un comportament indezirabil este ceva foarte foarte gresit. Este ok, ai dreptul de a imbratisa o viziune extrem-conservatoare (insa in acest caz intreba-te cate palme la fund le dai tu, simbolic, acelor X care ti se pare ca fac ceva extrem de gresit adica daca nu cumva incriminezi un comportament in care chiar tu esti angajat(a), fara sa-ti dai seama)
Sau poate pozitia ta a fost de la bun inceput 0 sau 1 si, dupa metaevaluare, consideri mai potrivit sa o amplifici (nu ma astept la asta dar viata este imprevizibila). Ceea ce incerc sa-ti transmit nu este necesitatea de a avea un anume scor ci de a te angaja in metaevaluare si nu pentru ca putini oameni fac asta ci pentru ca metaevaluarea este un potential al mintii umane si ar putea fi frumos si interesant sa il exploram si sa il valorificam.
Nu este obligatoriu sa faci asta (adica sa traiesti in acord cu valoarea mea morala: „ai grija de mintea ta, fii responsabil(a) pentru potentialul ei si ajut-o sa infloreasca”). Dar poti incerca si abia apoi sa spui daca merita sau nu. Poti fi deschis(a) catre experienta urmarind sa inveti din ea. Poti fi mai putin aspru/aspra cu cei care dau o palma la fund copiilor, o data pe saptamana, fara furie, nu pentru ca asa spune Adrian, ci pentru ca ai pasit in afara ta si ti-ai largit perspectiva.
As putea spune ca nu este problema mea ce faci tu (cum gandesti din punct de vedere moral) insa, dintr-o perspectiva mai larga (orientata catre evolutie) este si problema mea (sau a copiilor mei, deci a genelor mele) daca grupul/socieatatea in care functionez este intr-o masura mai larga umana, cultivand in mod constient abilitatile metacognitive ale mintii umane. Tu ai putea spune ca societatea in care traim este deja suficient de buna si ca ne complicam inutil incercand sa gandim mai profund sau altfel,mai intai la nivel individual apoi la nivel de microgrupuri (in familiile noastre), grupuri si, in cele din urma, la nivel social.
Si nimeni nu poate stabili in mod absolut care este pozitia corecta, nu-i asa?
Zapatero. Ai auzit de baiatul acesta? Este membru al Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE). Nu, acesta nu este un articol despre politica sau oameni politici responsabili ci despre copii.
Zapatero a fost de doua ori prim-ministru al Spaniei (si este fan al echipei CF Barcelona, unde evolueaza faimosul Lionel Messi, cel care a declarat, inocent, ca in intreaga lui viata a citit o singura carte! Aviz vizitatorilor blogului care au acest obicei suspect: Messi castiga 10.000 de euro pe zi)
Probabil nu esti la curent cu componenta guvernului Zapatero din 2007 (nici eu nu eram dar am aflat intamplator). Acel guvern a fost dovada vie a egalitatii de gen: 8 barbati, 8 femei (hmm, de ce nu am scris „8 femei, 8 barbati”?)
Si acum sa privim mai atent aceasta egalitate! Cei 8 barbati aveau 24 de copii. Cati copii crezi ca aveau cele 8 femei? (ai rabdare pana maine, cand voi publica raspunsul?)
Iti spun acum, fiind sub influenta unei zeite a compasiunii (Tara, dar nu cea cu identitati multiple de pe HBO). Cele 8 femei aflate in pozitii publice extrem de inalte aveau 5 copii.
Hai sa ne uitam inca o data la cifre: 8 barbati cu 24 de copii si 8 femei cu 5 copii. Ce putem invata de aici despre relatia dintre maternitate si succesul profesional al femeilor?
PS Acesta este un caz izolat, fireste, in mod perfid ales de mine. Realitatea sociala este foarte diferita. Egalitate de gen.
Au nevoie copiii sa fie imbratisati? Oho, inepuizabila! Au nevoie sa se cuibareasca in bratele cuiva? Cu siguranta! Au nevoie sa fie mangaiati? Desigur! Pe scurt, au nevoie de afectiune fizica? In mod hotarat DA! Insa au nevoie in termenii lor. Adica au nevoie sa le fie respectate corpurile si sa fie atinsi cu dragoste nu cand vor adultii din jurul lor ci atunci cand simt ei aceasta necesitate interna. Si, atentie, nu o simt tot timpul.
Mult prea des corpul unui copil este „violat” de parinti sau rude care il pupa, il gadila, il smotocesc sau il sufoca de-a binelea cu imbratisari. Stimati adulti, cumparati-va o pisica sau un caine! (sau si animalele au drepturi similare?). Multor copii nu le plac saruturile (saliva altuia pe obrazul lor) iar unii cu o natura mai senzitiva tolereaza foarte greu atingerile dincolo de un prag atins relativ usor.
Ce invata un copil dintr-o astfel de interactiune? Ca „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat si ca dragostea poate fi impusa cu forta. El creste si devine un adult care intra in relatii apropiate in baza aceluiasi model disfunctional sau se apara de el, retroactiv, refuzand intimitatea dupa care tanjeste in secret. Pentru ca este mai mic un copil nu este o fiinta cu mai putine drepturi. Cand bunica il intreaba mieros „Si acum (la plecare) cine primeste un pupic?” copilul sanatos se va simti liber sa spuna „Nimeni” (hihi!), daca nu doreste asta. Din pacate parintii detin periculoasa arma a culpabilizarii si nu ezita sa o foloseasca. Insa ce fel de dragoste este aceea oferita din frica? Nu e dragoste, normal. Sunt primele scene din uriasul teatru social.
Acesta nu e un articol scris de un om care se teme de imbratisari. Dimpotriva! Cred ca niciun copil nu este prea mare pentru a fi strans la piept si cred ca adultii au nevoie si ei de atingere, toata viata. Doar ca oamenii nu sunt standardizati, prin urmare nevoile lor de contact fizic sunt diferite si merita respectate. Nu vad de ce copiii ar trebui tratati diferit. Atingerea iubitoare este un mijloc foarte puternic de a-i transmite dragostea, deci de a-l securiza, doar ca asta nu inseamna sa nu tii cont de intensitatea nevoii lui sau de limitele lui de acceptare. Tu cum te-ai simti daca un urias ar veni acum la tine, te-ar ridica din fata computerului cu o singura mana si ti-ar lipi doua buze imense in zona cervicala? (unii parinti au zone de interes genitalizate, pregatind, nestiutori, terenul pentru bizarerii sexuale adulte).
Copiii au nevoie de atingeri, dincolo de orice indoiala. Bebelusii mor daca nu sunt tinuti in brate (vezi faimosul studiu Spitz). Insa nu toti copiii resimt la fel atingerea si cu siguranta vor sa o primeasca atunci cand au nevoie ei, nu cand au nevoie parintii sa o ofere (motanul, da?). In momente de criza este crucial pentru un copil sa fie tinut in brate sau tinut de mana. Va simti astfel ca nu e singur si va integra pierderea prin care Viata il provoaca la crestere. Insa copiii nu sunt tot timpul in criza. Cel mai adesea sunt veseli si fericiti. Emana o energie pe care multi adulti o doresc sau doar si-o reprezinta nostalgic. Vin ei catre tine si te ating. Uneori se urca pe tine (viitori alpinisti, probabil). Bucura-te! Viata se auto-sarbatoreste. Inainte de a merge tu catre ei, fii atent! Observa-i privirea. E posibil, uneori, sa citesti: „Nu acum, mamaie. Poate mai tarziu.”