deoarece zeii au plecat

• Copilul meu va implini in curand 18 ani. Isi doreste o masina si intentionez sa i-o cumpar. Vrei sa spui ca nu va fi fericit?
• Nu as spune niciodata asta. Sunt sigur ca va fi foarte fericit.
• Nu te inteleg, in acest caz. De ce ai spus ca nu e deloc o idee buna? Ce este gresit in felul in care gandesc?
• Singurul lucru gresit in procesul tau de gandire este ca te opresti la acel moment. Este ca si cum viata lui se termina in acel moment, pe acel varf de fericire. Dar nu este deloc asa. El va supravietui propriului majorat (hihi!) Gandeste-te daca va fi la fel de fericit la 6 luni sau la un an de la (extrem de ) costisitorul cadou.
• Adica nu va fi mai fericit decat este acum, cand inca nu are masina la care viseaza?
• Exact. Predictia mea este ca in cel mult 6 luni nivelul lui de fericire la reveni la nivelul actual, poate un pic mai sus.  Sporul de fericire mediat de masina primita in dar nu va fi durabil.
• Iar eu am aruncat 10.000 de euro pe fereastra.
• Cam asa ceva.
• Nu-mi spune ca exista si alte consecinte negative.
• Exista. Dar nu-ti spun.
• Sadicule!
• Tu mi-ai cerut asta.
• Bine, revin: in ce alt mod mai gresesc oferindu-i copilului meu exact ceea ce isi doreste de ziua lui?
• Te-ai gandit ce anume a facut pentru a merita masina respectiva? Ce anume a facut concret?  Faptul ca implineste 18 ani nu reprezinta nici un merit. Noi toti, la un moment dat, am implinit 18 ani. Nu e nimic iesit din comun. Dimpotriva , e un fapt banal. Tu recompensezi intr-un mod incredibil de exagerat un fapt banal.
• Dar si la 17 ani i-am cumparat un computer foarte scump (un MacIntosh)
• Alta greseala!
• Deci nu sunt un parinte bun daca raspund nevoilor copilului meu.
• A detine un computer foarte scump sau o masina si mai scumpa nu reprezinta nevoi. Sunt doar dorinte.  Si nu orice fel de dorinte. Dorinte extreme.
• Dar imi permit sa i le satisfac.
• Stiu asta. Intreaba-te, insa, daca satisfacerea lor produce, pe termen mediu si lung, consecinte mai degraba pozitive sau negative! Intreaba-te ce fel de asteptari setezi! Intreaba-te cum anume se dezvolta mintea lui primind  obiecte foarte scumpe pentru care nu a muncit in nici un fel.
• M-ai omorat! Macar nu ma lasa asa si ofera-mi o idee alternativa.
• Ma platesti pentru ea? (just kidding)
• In loc sa irosesti 10.000 de euro (sau mai mult) pe un obiect care nu-i va schimba aproape deloc nivelul de satisfactie cu propria viata faceti ceva special impreuna, de ziua lui. Ofera-i o experienta de neuitat, in care sa se simta pretuit si iubit. Pune-ti mintea la contributie. Este foarte usor sa virezi 10.000 de euro in contul unui dealer auto. Oricine (suficient de instarit) poate face asta. Este foarte simplu si nu e nevoie, practic, de inteligenta. Insa a identifica o experienta memorabila, care sa presupuna timp petrecut impreuna (si o activitate foarte interesanta), iata o provocare serioasa. La masina va renunta intr-o zi, inlocuind-o cu alta (in scenariul pozitiv in care nu face un accident). Dar aceasta experienta unica (surprinzatoare) va ramane  pentru totdeauna in amintirea lui si poate, daca va fi parinte la randul lui, il va inspira sa le ofere propriilor copii ceva cu adevarat valoros. Mult peste 10.000 de euro. Inceputul unei filosofii de viata.

Simt nevoia, din cand in cand, sa promovez o babuta cu o minte foarte sexy, anume Judith Rich Harris (75 de ani impliniti anul acesta, pe 10 februarie). A scris doua carti senzationale din care cei care citesc in stare de somn sau nu ii ajuta IQ-ul au inteles ca parintii nu conteaza (in procesul de dezvoltare a copiilor)

Fireste, atunci cand da interviuri este confruntata in mod fatal cu concluzia de mai sus (care nu-i apartine) Iata un raspuns frumos din The Spiked Review of Books:

Another misunderstanding occurred when the media compressed my message into three little words, ‘Parents Don’t Matter’. What I actually said was that parents have no long-term effects on their children’s personalities or on the way they behave when they’re outside the home. That doesn’t mean that parents don’t matter – they have other roles to play in their children’s lives. If I convinced you that you can’t modify your husband’s personality, would you conclude that Wives Don’t Matter?

Si inca unul, deoarece nu-mi pot controla impulsurile:

First of all, some people have the erroneous idea that my theory is based on my own personal experiences or motivations. The truth is that, while I was raising my own kids, my beliefs were entirely conventional. Like everyone else, I believed in the power of nurture. I didn’t realise that there was anything wrong with the traditional view of development until long after my kids had left the nest. What changed my mind was a long, hard look at the research evidence. I spent a year reading the research literature in a variety of fields, including anthropology, social psychology, evolutionary psychology, and behavioral genetics. The more I read, the more I noticed that there were things that didn’t fit into the traditional story. One day it all came together in my head.

PS Unii oameni nu reusesc sa faca diferenta intre personalitate si caracter. Ii asigur ca nu sunt deloc unul si acelasi lucru. Iar parintii conteaza, adesea chiar foarte mult, in formarea si dezvoltarea caracterului. Cum unii vor afla, daca sunt norocosi si prind locuri, la Mini Apps.

Te-ar interesa cateva senzatii tari? Hai sa presupunem ca intentionezi sa devii parinte, nu peste mult timp. Exista cateva lucruri de care viitorii parinti se tem (intensitati diferite ale anxietatii), fie in mod justificat, fie fara nici un motiv rational. Si exista un lucru pe care orice parinte doreste sa-l evite (desi, atunci cand se produce, multi parinti se achita intr-un mod remarcabil de rolul care le revine):

Retardul mental. Cosmarul barbatilor si femeilor care intentioneaza sa devina parinti.

Este posibil ca din parinti cu inteligenta normala sa se nasca, surprinzator, copii cu retard mintal. Da! Intrebarea este: cu ce probabilitate? Daca iti faci griji foarte mari in aceasta directie (si chiar amani sa ramai insarcinata din acest motiv) sunt sanse, in opinia mea, sa nu cunosti valoarea exacta a probabilitatii.

Da, exista o probabilitate, nu ne ajuta la nimic sa negam realitatea. Din parinti cu niveluri normale ale IQ-ului se nasc, uneori, copii retardati. Cat de des? Hai sa ne conectam la realitate:

1%.

Din 100 de copii care se nasc din parinti cu inteligenta normala unul va fi retardat. In acest caz, de ce prevalenta estimata de OMS pentru Europa si America de Nord este de 3% din populatia generala?

Deoarece alti copii retardati se nasc in familii (inalt) vulnerabile  la aceasta boala mentala. De exemplu, daca unul din parinti are un frate sau o sora cu retard mintal riscul este de 5 ori mai mare, adica, la 100 de copii ai unor parinti care au un frate/o sora retardati, 5 vor fi, in mod sigur, bolnavi (se vor naste astfel)

Ce mi-ar placea sa intelegi din acest (scurt) text? Ceva ce pare inca imposibil (sau foarte greu) de acceptat deoarece ne lipseste o educatie (sau o informare) de buna calitate si/sau suntem inca, unii dintre noi, excesiv de naivi sau idealisti:

Genele conteaza mult mai mult decat suntem dispusi sa credem.

Parintii cu inteligenta normala care au, totusi, un copil retardat, au transmis o vulnerabilitate genetica. Citeste cu atentie si observa ca nu am spus ca au transmis boala! (vreau sa previn eventuala culpabilizare nejustificata generata de absenta intelegerii) Pentru ca boala sa existe sunt necesare mai multe conditii indeplinite simultan. Vulnerabilitatea genetica este doar una dintre ele.

Ea nu reprezinta, in acest caz, factorul cauzal. Dar exista. Vreau sa intelegem asta. Genele exista si, in combinatie cu alti factori (prenatali sau de mediu), produc efecte. Cred ca a accepta acest fapt este o expresie nu doar a maturitatii cognitive (cunoastere corecta) ci si a maturitatii emotionale (nu mai negam realitatea)

99 de parinti cu o inteligenta normala vor avea copii cu inteligenta normala. Dar o pereche nu va avea. Un psihoterapeut numea asta a slap in the face (fiind vorba de propriul copil). Da, realitatea, unora dintre noi, fara nici un motiv (sa nu aud de explicatiile infantile karmice sau vointa bizara a lui Dumnezeu!), le administreaza o lovitura puternica.

Din punctul meu de vedere, eforturile acestor parinti sunt absolut admirabile. Dar nu i-as condamna nici pe aceia care isi incredinteaza copiii unor institutii. Poate ca, in locul lor, as fi facut la fel. Cine poate sti cum va reactiona intr-o situatie limita?

PS Se intampla sa fii parinte (deja) si sa ai un copil normal? (pe care tocmai te-ai suparat) Ai castigat la loteria genetica. Sfatul meu este sa sarbatoresti in fiecare zi. Ai fi putut fi in cealalta categorie.

Bazaiala. Smiorcaiala. Vaiete. Miorlaituri (hihi!) Scancete. Vaicareli. Pe scurt: (prefer termenul din limba engleza) whining!

Numerosi parinti sunt invinsi de vietatile lor (mai putin) dragalase care au descoperit, intamplator, acest instrument si il folosesc in mod perseverent, cu rezultate exceptionale. Uneori rezista in mod eroic si, in cele din urma, cedeaza.  Admit, disperati, ca au mai pierdut o batalie pe frontul mereu redeschis de dorintele (infantile, cum altfel) progeniturilor.

As vrea sa le dau o veste buna. Mai exact, un citat dintr-un baietel de 5 ani (copilul unei psihologe cu Ph.D in behavioral psychology). Pustiul se adreseaza, plin de intelepciune, surioarei lui de 3 ani:

„Haven’t you learned YET that you DON’T GET ANYTHING you want in this family by whining?”

Datele si teoriile stiintei psihologice, unele dintre ele containtuitive, sunt putin cunoscute de publicul larg si, in Romania, imi pare rau sa o spun, si de multi absolventi ai facultatilor de psihologie, mai tineri sau mai in varsta. Ma refer, in mod specific, la impactul copilariei (si al conditiilor familiale) asupra personalitatii adulte.

Acest impact (si evenimentele asociate cu el) este foarte mult supraevaluat si toata lumea are de pierdut: parintii se culpabilizeaza inutil sau se ingrijoreaza gandindu-se la efecte care, cel mai adesea, nu se vor intampla niciodata, copiii, deveniti intre timp adulti, au reprezentari gresite despre propriul lor destin (invinovatindu-i, nemeritat, pe parinti) si psihologii, cei care, sustinand mitul influentei parentale, isi proiecteaza interventiile ghidati de idei si teorii care par de la sine intelese dar sunt gresite.

Foarte multi oameni se tem de divort si de consecintele devastatoare pe care acest eveniment (nedorit dar, uneori, necesar) le va avea asupra copilului (sau copiilor). Aceste temeri nu sunt justificate. Daca parintii isi vor juca intr-un mod responsabil rolurile parentale, chiar despartiti fiind, divortul nu va avea un impact asupra destinului viitorului adult (ci doar, eventual, asupra dispozitiei de moment a copilului)

Este normal sa ai dubii si sa te intrebi, citind: „Dar cine este acest Adrian Nuta si de ce l-as crede?” Felicitari, esti o persoana sceptica! Te invit, de aceea, sa citesti propozitiile de mai jos, rostite nu de mine ci de Martin Seligman (1993 si 2007, doua editii succesive), fost presedinte al psihologilor americani (presedinte APA, mandatul din 1998) si cercetator renumit:

If your parents divorce (we must exclude the studies that don’t even bother with control groups of undivorced families), there is a slight disruptive effect on later childhood and adolescence. But the problems wane as children grow up, and they may not be detectable in adulthood.

O serie de psihologi si psihoterapeuti vor fi surprinsi de afirmatiile de mai sus dar exista explicatii simple pentru o astfel de pozitie:

• ·         Nu au pus niciodata sub semnul intrebarii teoriile de orientare psihodinamica/psihanalitica la care au fost expusi in facultate si in scolile de formare

• ·         Sunt captivii propriei experiente clinice pentru care nu exista grupuri de control

• ·         Nu inteleg principiile cercetarii stiintifice

• ·         Nu citesc jurnale de specialitate

• ·         Isi consolideaza credintele discutandu-le doar cu cei care le impartasesc, intr-un cerc inchis

Cum ar fi daca mai multi oameni (specialisti), mai des, ar scrie despre mitul influentei decisive a  copilariei (si al parintilor) asupra personalitatii adulte, asupra deciziilor luate de oameni in toata firea sau asupra optiunilor posibile pentru cei care sunt in stare sa-si cumpere singuri lenjeria intima? Cum ar fi daca din ce in ce mai multi parinti ar afla ca nu sunt forte modelatoare pentru copiii lor deoarece copiii lor nu sunt din plastilina? (si nu sunt nici precum o tabla goala pe care parintele atotputernic scrie vrute si nevrute) Cum ar fi daca ne-am uita mai atent la mostenirea blestemata a dependentului de cocaina Sigmund Freud, am lasa-o jos (din mentalul colectiv), usurati, si apoi am ingropa-o pentru totdeauna, asemenea (sic!) unui vis urat?

Probabil un numar coplesitor de oameni s-ar simti usurati si mai linistiti. Probabil alti oameni (unii dintre ei clienti ai serviciilor de psihoterapie) nu si-ar mai dramatiza problemele, identificand, nevrotic, tapi ispasitori, si ar incepe sa caute solutii intr-un mod activ, fiind orientati catre viitor. Si da, unii specialisti in sanatatea mentala vor intra in somaj dar acest lucru nu este deloc ingrozitor deoarece psihologia este un domeniu ofertant si multe lucruri rezonabile inca asteapta sa fie facute.

Sunt optimist precum bunica mea materna. Dar nu (in primul rand) pentru ca m-a crescut ea in acest spirit. Ci pentru ca i-am mostenit genele!

PS Doar pentru pasionatii de behavior genetics: daca ai un geaman identic care a divortat sansele ca si tu sa divortezi sunt de sase ori mai mari:

http://www.jstor.org/discover/10.2307/40062810?uid=3738920&uid=2129&uid=2&uid=70&uid=4&sid=21102185593917

http://menghusblog.wordpress.com/2013/02/10/genetic-influence-on-risk-of-divorce/