deoarece zeii au plecat

In diverse circumstante aud, din nou si din nou, despre fabuloasa putere pe care o au parintii asupra personalitatii si inteligentei copiilor. Cel mai intrigant, pentru mine, este sa-i aud pe specialistii in psihologia copilului sau pe psihoterapeutii-formatori, pronuntandu-se, cu o siguranta suspecta, in aceasta problema. Ar fi o impolitete din partea mea sa-i intreb daca au rasfoit vreodata, macar din curiozitate, un manual de behavioral genetics (da, pentru Romania este foarte scump dar atingerea excelentei profesionale presupune sacrificii, corect?)

Asa ca voi adresa o intrebare studentilor expusi la aceste teorii invechite (puterea mediului social si mai ales a familiei de a modela personalitatea copiilor), promovate inclusiv de cadre didactice a caror misiune este sa fie la curent cu cercetarea stiintifica de ultima ora. De fapt, nu doar studentilor de la facultatile de psihologie ci si nespecialistilor interesati, macar intelectual, de acest fenomen! Este o intrebare simpla (doua, in realitate) al carei raspuns nu necesita un IQ peste 130:

•   Cum se face ca gemenii identici crescuti SEPARAT sunt remarcabil de asemanatori, ca si cum ar fi fost crescuti impreuna?
•    Cum se face ca, intr-o familie cu doi copii, din care unul adoptat (sau chiar amandoi), cei doi frati sunt remarcabil de diferiti, desi au fost crescuti IMPREUNA?

Datele  revolutionare pe care se bazeaza intrebarile de mai sus au deja o istorie de 30 de ani (in mod consistent se obtin aceleasi rezultate de aproape 30 de ani). Acest lucru nu pare sa conteze: oamenii se simt amenintati de astfel de informatii si prefera fie sa le ignore, fie sa le nege (atitudine ce-mi pare in mod special comica in cazul terapeutilor dornici sa promoveze sanatatea psihologica). Oare pana cand? De ce  Romania trebuie sa fie mereu intr-un pluton de tari ramase in urma? Dar, mai ales, cum se poate schimba asta?

Raspunsul meu este (auto)educatia/informarea onesta. As miza putin si pe un miracol divin, dar sunt dezamagit de intarzierea cu care Iisus isi respecta promisiunile.

Fiind implicat intr-un proiect de dezvoltare a tolerantei inalte la frustrare si a autocontrolului, proiect la care participa adulti, sunt uneori intrebat cum ar putea fi ajutati copiii in aceasta (nobila) directie. Ah, in multe feluri. Iata unul dintre ele:

Copiii isi doresc lucruri. Foarte multe lucruri. Sunt fabrici de dorinte in care se lucreaza 24 din 24 (noul capitalism, hihi!) Si, cu unele exceptii (parinti extraordinari de prosperi, capabili, la momentul potrivit, sa deturneze fonduri publice), aceste dorinte nu pot fi indeplinite. Nici nu este sanatos a fi indeplinite (unele dintre ele). Bine, si atunci cum sa procedezi?

Recomandarea mea, pentru copii mai mari de 5 ani, este sa le oferi un buget si sa-i lasi sa ia propriile lor decizii in limitele acelui buget.  Copiii mai mari de 5 ani sunt capabili de (unele) decizii economice. Fireste, primele lor decizii vor fi proaste. Probabil chiar foarte proaste. Nu-i nimic, vor suporta consecintele si vor invata din ele. Urmatoarele decizii vor fi mai bune (deoarece capacitatea de anticipare si inhibitia impulsurilor vor evolua) si, cand vor ajunge adulti, sunt sanse sa nu cumpere case pe credit pentru care sa plateasca de doua ori (cel putin) contravaloarea lor.

Copiii au nevoie de limite,  acest lucru este foarte clar. Ei au nevoie (in opinia lor) si de jucarii, bomboane, prajituri, jocuri etc. Foarte bine, sa se exprime si sa fie constienti de ceea ce isi doresc. Dar ar fi o idee interesanta sa fie si responsabili pentru dorintele lor, nu-i asa?

In loc sa le stabilesti tu limite, si sa te urasca (temporar) pentru asta, de ce sa nu le oferi sansa de a invata sa-si seteze singuri limitele si sa se antreneze pentru a accepta diferite frustrari? (de care in mod sigur Viata nu ii va scuti, mai tarziu) Pe cine se vor supara in acest caz? Poate pe ei insisi daca vor constata, absolut uimiti, ca si-au consumat tot bugetul la un singur raid prin supermarket. Dar se vor invata minte si, data viitoare, vor fi un pic mai atenti (in functie si de volumul memoriei, hihi!)

Tu te protejezi de negocieri nesfarsite si, eventual, scene publice penibile iar dragalasa vietate invata sa faca alegeri mai intelepte (da, inca de la 5 ani), sa amane gratificatia si sa-si controleze, din ce in ce mai bine, impulsurile.

Stai, nu ma intreba care sa fie marimea  bugetului (alocatiei)! Aici puterea (economica) este la tine. Tu decizi daca ii pui la dispozitie 5% sau 50% (don’t even think!) din veniturile familiei. Si, dupa ce ai facut asta (ai stabilit cuantumul alocatiei) nu-ti ramane decat sa fii consistenta (nu exista rectificari bugetare) si, probabil, sa te distrezi.

PS Ai putea incerca ceva asemanator si cu tine insati.

Exact in acest moment, in care scriu, suntem, pe Pamant, planeta aflata in centrul sistemului solar, conform unor compatrioti pentru care ecuatiile de gradul 1 continua sa ramana un mister impenetrabil, 7.099.048.490 suflete. Fiind intr-o dispozitie generoasa (divina?) voi rotunji la 7 miliarde si 100 de milioane (and growing: urmareste world population clock)

Cum ar fi daca toti acesti oameni (inclusiv copiii care vor deveni, candva, adulti, mai putin cei din unele tari africane, care ne invata unele lucruri despre egoismul feroce, bine deghizat sub hainele de firma) ar gasi nepotrivita ideea de a avea urmasi?

Ai auzit de asteroidul care a trecut recent pe langa Pamant? Probabil esti la curent dar nu stii urmatoarele doua lucruri:

In primul rand el a fost deviat de pe traiectoria lui initiala (urma sa loveasca Pamantul, producand o catastrofa inimaginabila) de yoghinii MISA din Romania, sustinuti telepatic dintr-o tara scandinava, in cadrul unui ritual complex, matinal, care a inclus nu doar meditatii cu o putere cosmica secreta (a carei mantra poate fi gasita pe Internet) ci si consumul sistematic al unei cantitati neprecizate (spionii mei nu au reusit sa afle) de pipi delicios (100% natural).

In al doilea rand, corpul spiritual al asteroidului, incarcat cu toxine cosmice, a lovit, totusi, Pamantul (aura spirituala a Pamantului), generand astfel, prin intermediul unor efecte cuantice si a unei pisici scapate de sub supravegherea unui anume Schrodinger, un efect neasteptat in mentalul colectiv: oamenii nu mai vor sa procreeze (dar vor, in continuare, sa se …, intelegi tu, ba mai mult, sunt foarte dornici de initierea in tainele amorului tantric, daca se poate „in grup”, meditand simultan asupra conceptului eteric de „promiscuitate”)

Ce se va intampla cu planeta? Se va depopula, desigur, spre bucuria existentialistilor (cei care vor avea, in sfarsit, mai mult spatiu la dispozitie pentru a-si distribui angoasele si a consuma amfetamine la un pret mai mic, asa cum a procedat si Sartre spre sfarsitul vietii si nu pentru ca i-ar fi fost frica de moarte, in nici un caz)

Vom ajunge, putin cate putin, 6 miliarde, 5 miliarde, 4 miliarde, 2 miliarde (esti atenta?), 1 miliard, poate chiar cateva sute de milioane (atunci sa vezi alienare pe capul nostru!). Dar lucrul acesta nu se va intampla deoarece efectele subtile produse de trecerea asteroidului sunt de scurta durata (cat un clipit al lui Dumnezeu) si sunt oricum reversibile, ca urmare a rugaciunilor inaltate (de ce nu si „coborate”?) de credinciosii din lumea intreaga („Dumnezeule Atotmilostiv, da-ne noua, astazi, cativa puradei!”)

Numarul oamenilor de pe rezistenta noastra planeta (desi alde Lovelock spun ca are si ea limitele ei) va creste, negresit, in continuare. De ce? Pentru ca avem un anumit tip de gene! (si nu altele) Nu avem gene care sa spuna „Prietene, fa si tu un copil, cel mult doi in anumite circumstante, dar opreste-te aici!”

Nicidecum! Ele spun: „Fa cat de multi copii poti! Ai deja 60 de ani si esti bunic? Mai fa un copil! Esti casatorit cu o femeie pe care o iubesti? Fa un copil si cu colega ta de departament (intr-o seara, cand stati amandoi peste program, lucrand la proiectul acela)!”

Dar povestea nu se termina aici. Alte gene spun (da, nu cu aceeasi putere, nu sunt asurzitoare dar vocea lor conteaza): „Sa fii parinte este ceva minunat! Este implinitor! Este cel mai frumos lucru din lume. Nu exista ceva mai satisfacator. Si nu vei intelege asta decat atunci cand vei tine un bebelus in brate, captivat de ochii lui albastri (care nu vor ramane asa, dar asta vei afla mai tarziu)”.

Au existat si altfel de gene, in istoria noastra evolutionista? Evident! (genele vin, sau mai bine zis au venit, in varietati uluitoare) Ele spuneau: „Sa fii parinte nu e deloc un lucru grozav! Nu doar ca nu vei fi mai fericit ci chiar vei deveni usor nefericit, in primul rand din cauza grijilor nesfarsite. Abtine-te de la a face copii!”

Ce crezi ca s-a intamplat cu aceste gene? S-au propagat? Nu, normal! S-au diminuat in bazinul genetic si, in cele din urma, au disparut (cei care au gandurile de mai sus, astazi, nu le au inspirate de gene ancestrale ci, paradoxal, impotriva lor) Au ramas genele care ii impulsioneaza pe oameni sa se reproduca, indiferent de conditiile de mediu. Nu conteaza ca planeta nu suporta mai mult de x miliarde de oameni (fara prabusirea calitatii vietii in cazul unora). Genelor nu le pasa de asta. Si nici nu este posibil sa le pese, genele sunt doar informatii, nu au sensibilitate.

Si un stimul excelent in directia reproducerii este credinta potrivit careia a avea copii este ceva ce te face fericit(a). Daniel Gilbert, baiatul de la Harvard, psiholog social, castigator in 2007 al Royal Society Prizes for Science Books (pentru Stumbling on Happiness, incredibil, tradusa si la noi!) numeste aceasta credinta „un super-replicator”.

Asa este, Daniele, tata (ups!), civilizatia depinde de aceasta idee. Societatea se dezvolta (si planeta devine supra-aglomerata, un mizilic) deoarece oamenii se reproduc,  incantati de promisiunea fericirii de care se vor bucura, ani in sir, intrand in rolul de parinti. Nu conteaza in nici un fel studiile care, in mod repetat, arata ca, pentru cei mai multi oameni, noile roluri de parinti nu produc o crestere a nivelului de satisfactie ba chiar, uneori, genereaza un usor declin. Cei care le atribuie valoare oricum nu vor avea copii si genele care au construit astfel de creiere, capabile de „astfel” de ganduri (oribil, oribil!) vor disparea.

Raman, pe terenul de joc, genele care ii imping pe oameni sa se reproduca entuziast, sa fie prolifici, sa-si raspandeasca samanta, populand, scuze, suprapopuland planeta (te-ai gandit vreodata ca mai multi oameni inseamna  si mai multe excremente?) Nu conteaza care sunt consecintele. Este de notorietate faptul ca selectia naturala, procesul orb din spatele acestor intamplari, este un inginer care nu vede viitorul.

Nu conteaza ce va fi maine! (spui si tu asta cand intinzi mana, teleghidata, catre inca o prajitura?) Vom vedea maine. Si daca noi nu vom mai fi „maine” cu atat mai bine. Cum era chestia aia cu potopul?

A avea copii este cel mai bun lucru pe care si-l poate dori cineva. Toti oamenii sanatosi gandesc astfel. Copiii sunt minunati! (chiar sunt, cu exceptia celor diabolici) Iar a fi parinte este un rol implinitor, mai ales dupa ce vietatile au crescut si ai scapat de grija lor.

Nattavudh Powdthavee, “Think having children will make you happy?” The Psychologist, 22(6), April 2009, 308–310

Schkade, D.A., & Kahneman, D. (1998).Does living in California make peoplehappy? A focusing illusion in judgments of life satisfaction.Psychological Science, 9(5), 340–346.

Gilbert, D.T. (2006). Stumbling on happiness. London: Harper Perennial

.

Powdthavee, N. (2008). Putting a price tag on friends, relatives, and neighbours: Using surveys of life satisfaction to value social relationships. Journal of Socio-Economics, 37(4), 1459-1480.

Dan Gilbert’s blog on children and happiness: http://tinyurl.com/y7ytms

Daca nu ar fi fost coincidenta flagranta nu as fi scris acest articol prin care recomand un articol aparut pe contributors.ro, autorul fiind un un domn, Mihai Maci, lector universitar din Oradea, dar in primul rand parinte.

Articolul se numeste „Cum produce scoala tampiti” si este foarte luuuuuuung. Insa, daca ai cantarit vreodata ghiozdanul dragalasei tale vietati, si ai obtinut un numar mai mare de 10 (kilograme), ai putea fi motivata sa il citesti pana la capat.

Si care este coincidenta? Un mail pe care mi l-a trimis, ieri, o mamica,  in care reproduce un dialog cu fiica ei:

Eu: Ana, ai vrea sa participi la un grup organizat de cineva care crede despre scoala ca…….?  (nu am apucat sa termin ideea)

Ana:  Ca e plictisitoare si ca tampeste?

Eu:  Poate nu in cuvintele astea, stii…

Ana:  Raspunsul este da.  Nu e necesar sa imi aduci si alte argumente.

Copiii spun lucruri trasnite. Cumva, si adultii educati fac uneori acelasi lucru.

I se spune Franci. Dar o cheama Francesca. Are 4 ani si merge la facultate. Cu mama ei, desigur. Nu mereu (nu suporta sistemul de invatamant). Asa, la cate un examen.

E cuminte, nu deranjeaza pe nimeni. Doar pe mama ei o mai intreaba, in soapta: Mami, ce scrii tu acolo, bla-bla-bla?