deoarece zeii au plecat

Ai si tu, acolo, o mogaldeata simpatica foc. Si e timpul sa mearga la scoala (condoleantele mele!) Dar la ce scoala? Si, apoi, la ce invatatoare? Nu este vorba de un om pe care il alegi pentru o seara (baby-sitter) ci, foarte probabil, cineva care va exercita o influenta semnificativa asupra purtatoarei de gene timp de patru ani.

Decision-making time! Ai cunoscut pana acum oameni (foarte) inteligenti (conform testelor sau conform succesului academic) care, in situatii reale de viata, au luat decizii proaste, avand de suportat consecintele acestor decizii (eventual) ani in sir? Ei bine, poate nu vrei sa fii unul/una dintre ei.

Asa ca stai si cugeti. Si reflectezi. Si analizezi. Si discuti. Si argumentezi (cu cine?) Totusi, pana la urma, trebuie sa iei o decizie. Nu poti lasa prichindelul sa aleaga, de pilda aratandu-i niste poze: „Mami, pe care din persoanele acestea ai vrea sa o vezi mult timp de acum in acolo, aproape zilnic?” Si nici pe invatatoare (pick me, pick me!) nu le poti intreba: „Ia uitati ce copil adorabil, il vrea cineva?”

Vreau sa te ajut, nu in sensul de a-ti spune pe cine sa alegi (cunosti opinia mea despre scolile conventionale) ci de a-ti oferi un criteriu suplimentar de orientare. Aproape sigur il intuiesti insa eu vreau sa-i dau si o intemeiere stiintifica:

Daca ai de ales evita intotdeauna o invatatoare aflata in primul an de predare!

Da, experienta conteaza. Daca e sa ma iau dupa Rockoff, conteaza in proportie de 0,17 SD (unde SD este deviatia standard), atunci cand comparam diferentele medii dintre performantele copiilor la reading atunci cand au beneficiat de profesori cu un an respectiv 10 ani de experienta. Iar cele mai mari diferente apar in primul an de scoala.

Dar cei tineri sunt la curent cu cele mai noi cunostinte din domeniu, sunt plini de entuziasm si foarte disponibili afectiv, nefiind uzati de ani si ani de practica profesionala. Da, da! Categoric! Absolut! Ai perfecta dreptate. Si acum, daca te simti mai bine pentru ca te-am aprobat, renunta la idealismul nevrotic si alege o invatatoare experimentata. Daca poti alege o scoala alternativa, si mai bine. Iar daca nu ai facut copii de la bun inceput, e minunat (ups, mi-a zburat ceva pe deasupra capului!)

Rockoff, Jonah E. 2004. “The Impact of Individual Teachers on Student Achievement: Evidence from Panel Data.” American Economic Review, 94(2): 247 – 252.

Rockoff, Jonah E., and Cecilia Speroni. “Subjective and Objective Evaluations of Teacher Effectiveness: Evidence from New York City.” Labour Economics.

Rockoff, Jonah E., and Douglas Staiger. 2010. “Searching for Effective Teachers with Imperfect Information.” Journal of Economic Perspectives, 24(3): 97-118.

[

Fie un parinte P si un numar de copii (C1, C2 si cel mult C3, pentru simplitate). Pentru a evita conflictele in cuplu am stabilit de la bun inceput ca P te reprezinta si pe tine (mama) si pe tine (tatal), deoarece imi inchipui ca amandoi cititi acest articol, intr-o combinatie armonioasa (ma exprim alambicat: vreau sa spun ca amandoi ganditi la fel)

Parintele P are la dispozitie o cantitate limitata de resurse (bani castigati in urma unor servicii oferite corporatiei) materiale si afective (capacitate de a sta treaz pentru a citi o poveste, putere de a mangaia inainte de a-ti cadea mana, vigilenta la explorarea prizelor, atentie binevoitoare, stoc de laude descriptive etc.). Indiferent despre ce tip de resurse vorbim…ele sunt limitate (doar in lumile naive locuite de Mos Craciun si fanii lui aceste resurse sunt infinite).

In aceste conditii devastatoarea intrebare la care tu, parintele P, trebuie sa raspunzi zilnic, suna in felul urmator:

Care este cel mai bun mod de a imparti resursele intre copiii tai?

Varianta pentru parintele P cu copil unic (doar C1): cum imparti resursele intre tine (voi) si copilul tau (vostru)?

De exemplu, de Craciun, cum ai ales darurile? Dupa un criteriu monetar? (fiecare primeste un dar in valoare de x RON) Sau ai tinut cont de criteriul varstei? (cel mai mare primeste cel mai costisitor dar) Sau ai avut in vedere intensitatea nevoilor? (nevoia lui C2 este mai puternica decat nevoia lui C1)

Ti se pare ca ai procedat corect? (dar lor, cum li se pare, hi hi!) Daca esti un parinte mandru de alegerile lui (distributia darurilor) ce te face sa crezi ca aceasta multumire este justificata? Daca ai favorizat inconstient un copil si nu-ti dai seama de asta? (dar el isi da si chiar iti comunica prin metode specifice; dar daca se insala si reactia lui e mai degraba, well, infantila, fiind rodul unor capricii?)

Si ai analizat cumva efectele pe termen lung ale acestor daruri? (generalizand: ale distributiei banilor, timpului si energiei intre C1 si C2, si chiar C3, daca exista) Cum stii daca investitiile tale sunt cele mai potrivite? Daca sunt investitii „proaste”? (oferi unui copil care nu merita sau va irosi in mod iresponsabil resursele tale) Cum distingi intre investitii „bune” respectiv „rele”?

Cum estimezi care copil este mai probabil sa-ti aduca cele mai mari beneficii? Ah, apropo, si cum ai definit „beneficiile”? Iti doresti ca C1 si C2 sa fie, pur si simplu, fericiti? („Daca voi sunteti fericiti eu ma simt implinit ca parinte!”)

Ok, in acest caz cum definesti „fericirea”? Si, mai ales, cum o masori? Daca C1 spune (self-report) ca este fericit inseamna ca asta e realitatea? Daca nu stie ce spune? Daca te insala avand un scop nobil? (acela de a-ti proteja stima de sine) Daca e sincer cand spune ca e fericit dar nivelul lui de aspiratie e modest si, astfel, C2, care spune ca e nefericit (in raport cu un standard personal) este, de fapt, mai fericit decat C1?

Poate nu te bazezi pe descrieri personale ale experientei subiective (facute de copii) ci pe propriile tale aprecieri! In acest caz cum poti fi sigur ca nu gresesti? Ai tu acces la interiorul lor? Stii tu cu adevarat ce este in sufletul lor? Nu cumva ai putea fi pacalit de propria ta minte avand nevoie sa crezi ca ai fost un parinte bun? (si „vazand”, in consecinta, rezultate bune)

Nu-i asa ca te-am ajutat sa intri intr-o ceata profunda? (intr-o zi speciala, imi cer scuze, dar daca tot s-a reunit intreaga familie, uite, puteti discuta ceva foarte interesant, nu indraznesc sa spun „profund”) Ce parinte poate estima costurile si beneficiile propriilor actiuni, pe termen scurt si pe termen lung, luand in calcul toate variabilele relevante? (inclusiv noi dificultati economice, provocate de competentele cosmice ale noilor ministri)

Nu stii, nu-i asa? Ai copii (unul, doi sau trei) dar nu poti spune precis ce anume iti ghideaza investitiile. Nici un parinte nu poate spune, stai linistit, deoarece analiza pe care am propus-o mai sus este atat de complexa incat depaseste si puterile unui computer performant (lasand la o parte sarcina uriasa a scrierii ecuatiilor)

Totusi, cum procedezi? (te rog, nu-mi raspunde, nu am timp pentru problemele tale, doar te provoc) Te intereseaza daca distributia resurselor este echitabila? Sau: exista ceva mai important decat „egalitatea”? Ai stabilit ce fel de efecte urmaresti? Sau doar iti joci rolul parental fara a-ti extinde prea mult constientizarea? Reusesti sa definesti cu acuratete acele efecte (oricare ar fi ele) astfel incat sa ai un reper al modului inteligent (sau stupid) in care iti investesti resursele?

Ma voi opri aici dar nu vreau sa te las in plina anxietate („De fapt, ce fel de parinte sunt eu?”). De aceea iti reamintesc un lucru simplu: nu esti primul parinte de pe planeta Pamant. Selectia naturala a raspuns deja la intrebarile de mai sus. Dar nu m-as baza prea mult pe asta. Intre timp mediile in care oamenii traiesc si, eventual, incearca sa fie fericiti (ce-o mai fi si asta?), s-au schimbat, adesea considerabil. Asa ca raspunsurile incorporate ar putea fi, in anumite cazuri, nepotrivite, depasite sau irationale.

Dar in care cazuri? Eh, si tu acum: de ce nu-l intrebi pe tatal lui Mos Craciun? Sau pe tanarul acela care mergea pe apa (imi este simpatic) si a promis ca se va reintoarce dar nu a mai venit niciodata? Simti ceva fatal in ultima intrebare? Daca „da” promit sa-ti ofer asistenta pe Mess. Dar ai grija, sunt pe „invizibil”!

Poate iti sunt familiare urmatoarele comportamente ale unui bebelus: un strain se apropie si el (bebelusul, nu strainul, nu suntem la ora de fantezii sexuale) se lipeste de tine, infiorat. Daca ii vorbeste sau il fixeaza cu privirea incepe chiar sa planga (sau sa tipe).

Oh, nu la orice varsta ci la faimoasele 7-8 luni. Undeva in jurul acestei varste debuteaza cunoscuta frica de straini. Nu avea nicio problema cu ei un pic mai devreme, era curios, dornic de interactiune, sociabil si deschis. S-au implinit cele 7-8 luni, gata, incepe etapa temerilor generate de necunoscuti. Protesteaza violent daca este lasat intr-un mediu nefamiliar si devine ingrijorat daca simte ca vrei sa-ti iei talpasita (de exemplu sa mergi la o plimbare deoarece te-ai saturat de el: nu-i asa ca inca mai simti o vinovatie doar citind aceste cuvinte spuse de mine?)

Sigur ca nu toti copiii manifesta aceasta anxietate fata de straini. Dar cei mai multi o experimenteaza intre 7 si 12 luni. De ce? O teorie sugereaza dezvoltarea memoriei, in a doua jumatate aprimului an si, astfel, aparitia capacitatii de a distinge intre stimuli familiari (memorati) si nefamiliari (noi/neobisnuiti). Apropo, stiai ca bebelusii sunt foarte miopi si ca abia pe la 9 luni acuitatea lor vizuala se apropie de aceea a unui adult? (data viitoare cand stai in campul vizual al unei mogaldete de trei luni care iti zambeste fericita sa stii ca nu te vede: exagerez putin, de fapt figura ta ii este foarte neclara si da, e valabil si daca esti mama lui!)

Sa revenim: spuneam ca textele de psihologia copilului (sau de crestere a copilului) mentioneaza la unison aceasta frica de straini aparuta brusc la 7-8 luni. Psihologia evolutionista, pe care o apreciez cu unele rezerve, explica acest eveniment aparent universal prin dezvoltarea capacitatii de deplasare a bebelusului. La 7-8 luni, prin mijloace specifice (de tip ofidian, hi hi!) devine capabil sa se indeparteze de mama lui, punandu-se, fara sa stie, in pericol. Asa ca evolutia a selectat o emotie (frica) de natura a-i opri pe tinerii exploratori de la actiuni mult prea cutezatoare. Deoarece pana la 7-8 luni oricine se apropia de bebelus se apropia simultan si de mama lui, nu era nevoie de teama (era in siguranta in bratele ei sau in apropierea ei). Strainii erau, astfel, ok!

Insa din clipa in care pleci teleleu Tanase, adica nauc, prin imprejurimi, exista riscul sa ai unele surprize. Pe care, nu-i asa, bebelusii intreprinzatori de acum 100.000 de ani le-au si avut, motiv pentru care nu si-au transmis genele pana la noi. Cei care s-au temut (de straini, de situatii si stimuli noi) au supravietuit si ne ajuta, acum, sa citim despre ei.

Totusi: stiai ca, in ciuda fricii de straini, atat de vehiculate (si intalnite, sa nu crezi ca o contest), daca tu (un strain) te apropii de un bebelus incet si zambind, el nu se va speria? Daca poti pacali cateva tinere mame, fa experimentul! Dar nu asta e ideea acestui articol: doar te pregatesc pentru un altul (sau altele) despre puterea contextului (sau efectele contextului, inclusiv asupra cercetarilor psihologice, chiar si cele mai sofisticate, publicate in jurnale de prestigiu)

Daca te preocupa psihologia copilului (in calitate de specialist) trebuie sa fi auzit de Diana Baumrind (acum in varsta de 85 de ani) si studiile ei asupra stilurilor parentale. Doamna Baumrind este convinsa ca exista trei stiluri parentale (si tu, nu-i asa?), anume urmatoarele (le transcriu in original pentru ca unul dintre ele, ca denumire, imi pare oribil):

• Authoritarian
• Permissive
• Authoritative

Pentru usurinta, hai sa le numim:

• Prea Restrictiv (Dur)
• Prea Bland
• Potrivit (echilibrat)

Nu am nicio problema cu existenta acestor stiluri (doar cu numele celui de-al treilea). Insa doamna Baumrind, care a studiat toata viata (profesionala) psihologia dezvoltarii, e convinsa ca unul din aceste stiluri (al treilea, fireste) produce copii „mai buni” (mai responsabili, mai cooperanti, mai prietenosi).

Doamna Baumrind, care nu este o doamna oarecare de pe strada, se bazeaza pe ceva atunci cand face aceste afirmatii: pe studii. Foarte frumos, si eu valorizez studiile. Dar studiile facute de Diana Baumrind (si colegii ei) ne pun la dispozitie corelatii (adica nu stim care este directia sagetii cauzalitatii: poate parintii reusesc sa se angajeze intr-un parentaj echilibrat tocmai pentru ca au copii care nu le pun probleme!!)

Insa nu asta e cea mai mare problema a studiilor respective. Intr-adevar, exista o tendinta modesta (subliniere neintamplatoare) ca parintii cu un stil parental mai armonios sa aiba copii mai buni (capabili sa-si gestioneze intr-un mod mai echilibrat vietile). Boala de care sufera studiile din domeniul psihologiei dezvoltarii este ca nu reusesc sa controleze factorul genetic (exact ceea ce reusesc sa faca studiile de behavioral genetics…Robert Plomin, mai stii?)

Si ce ne spune acest domeniu nou (behavioral genetics) al psihologiei? Altfel spus, ce ne spun acele studii care iau in considerare nu un copil si un parinte (sau doi parinti) dintr-o familie ci doi copii si un parinte (sau doi parinti), cu variatii (gemeni monozigoti, gemeni dizigoti, frati vitregi, copii adoptati). Ne spun urmatorul lucru:

Stilul parental nu are nici un efect asupra personalitatii copiilor.

In traducere: daca avem un grup de parinti adepti ai stilului Potrivit (Just Right) atunci unii copii ai acestor parinti vor fi „mai buni” (in sensurile de mai sus) iar alti copii vor fi „mai rai” (mai agresivi, mai irationali, mai inclinati sa insele, sa minta etc.)

Hai sa recapitulam: pe de o parte, studiile de psihologie a dezvoltarii ne pun la dispozitie nu relatii de cauzalitate ci corelatii. Pe de alta parte, aceste corelatii nu sunt puternice. Sunt modeste. Si, colac peste pupaza, nu sunt capabile sa controleze factorul genetic. Daca esti un om care gandeste (si nu ai fost indoctrinat de profesorii tai in scoala) este inevitabila urmatoarea intrebare:

Ce sens mai are sa studiem stilurile parentale?

De ce se scriu carti despre ele? De ce se predau la facultatile de psihologie? De ce (in Occident) se ofera granturi celor care propun noi si noi cercetari? Diana Baumrind, daca ar citi acest articol, avand in vedere varsta pe care o are, ar putea inregistra un puls ridicat (poate fatal). Din fericire nu-l va citi.

Dar drama ei, asa cum se vede din perspectiva mea, nu este singulara. Oare cati alti profesori, prestigiosi sau obscuri, si-au dedicat vietile unor teorii gresite? Cati specialisti traiesc intr-o iluzie a cunoasterii doar pentru ca nu au sansa de a fi la curent cu modurile in care psihologia a avansat? Cati tineri fac primii pasi in viata profesionala creditandu-i pe profesorii si formatorii prinsi in inchisoarea unei teorii care le este draga, cu care se identifica, pe care studiile mai vechi nu o sustin (ci doar o sugereaza) iar studiile noi (dar putin cunoscute) de behavioral genetics o resping cu dovezi?

Daca nu ti-ai dat seama pana acum, acesta a fost un articol despre irosire.

Spanking. Cred ca stii ce inseamna (poate chiar ai aflat pe pielea ta; eu nu, nu am avut acest privilegiu) Da, o mama de bataie! (un „tata” de bataie?) Oricum ai traduce („chelfaneala”?), poate ai aflat, din surse autorizate, ca, nu cu multe zeci de ani in urma (chiar mai putini, in cazul tau?), procedeul era considerat normal si chiar dezirabil.

Da, prietene, copiii o incasau frecvent de la parintii lor. Simplificand putin lucrurile, putem imparti practicile parentale, in tarile avansate din punct de vedere economic (in care, apropo, nu includ Romania) in doua categorii mari: inainte si dupa al doilea Razboi Mondial.

„Inainte” bataia administrata copiilor era considerata ok. „Dupa”…non-ok. Copiii care generau probleme, „inainte”, erau evaluati ca un fel de „soi rau”. Cei care generau probleme, „dupa”, nu erau rai ci ajunsesera rai ca urmare a unui parentaj nepotrivit (incompetenta parentala). Cu alte cuvinte, inainte de WW2, parintii nu erau vinovati pentru comportamentele inacceptabile ale copiilor (motiv pentru care ii si pedepseau, incercand sa-i disciplineze) dar dupa WW2 exact aceleasi comportamente semnificau esecul parental (si culpabilizarea obligatorie a parintilor; inca mai faci si tu asta cu mama sau tatal tau, incurajata de terapeuta la care mergi?)

Daca esti parinte educat (cate carti despre educatia copiilor ai in biblioteca?) aproape sigur nu-ti trece prin cap sa-ti bati copilul (dar tipi la el, nu-i asa?). Felicitari, aprob in totalitate aceasta atitudine (oricum nu ai nevoie de aprobarea mea, hi hi!). Ai vrea, insa, sa ne gandim impreuna la urmatorul aspect?

Daca practicile parentale sunt radical diferite, daca parintii agresivi (spanking!) in stilul lor parental trimit in societate viitori adulti agresivi (invatare sociala) iar parintii atenti si blanzi cresc copii pacifisti si plini de compasiune…

cum se face ca adultii din zilele noastre sunt la fel de agresivi ca adultii de acum 3-4 generatii?