deoarece zeii au plecat

Pentru o persoana care nu intelege evolutia prin selectie naturala decat la un nivel superficial (sau nu o integele deloc, inchipuindu-si ca un echivalent al lui Mos Craciun a proiectat lumea acum aproximativ 4.000 de ani, conform unei carti pline cu povesti), altruismul (existenta lui) pare a fi un argument solid. „Cum se face ca oamenii sunt altruisti din moment ce genele sunt egoiste?”

Hai sa ne gandim putin dar mai intai sa definim altruismul: un comportament al unui individ care accepta un cost (pierde ceva si, astfel, isi diminueaza sansele de supravietuire si/sau reproducere) pentru ca un alt individ sa aiba un beneficiu (sa castige ceva, amplificandu-si sansele de supravietuire/reproducere)

Observa, te rog, faptul ca aceasta definitie nu se refera la motivatii (iti las cu adevarat o bucatica din tort sau fac asta doar pentru ca stiu ce predica urmeaza din partea parintilor, daca mananc tot, si nu am nici un chef sa-i mai ascult). Unii oameni sunt foarte dornici sa atribuie motivatii desi, daca sunt provocati sa spuna cum le masoara, brusc dau din colt in colt sau deviaza discutia. Fiind constienti de acest pericol, iti propun sa-l ocolim operand cu o definitie comportamentala.

Bine. Ce urmeaza? Ah, mai departe e simplu: Hai sa presupunem ca tu esti un parinte de vietate dragalasa. Stii ce inseamna asta, nu? Costuri, prietene! Uneori costuri foarte mari! Pentru cine? Pentru tine, evident! (in loc sa mergi la concertul acela magnific, unde merg toti prietenii tai, stai acasa cu comoara peltic-vorbitoare)

Si ce mai inseamna? Beneficii, beneficii! In contul cui? Al progeniturii, normal! Pe scurt: tu pierzi si ea/el castiga! Suferi din cauza asta? Poate da, poate nu. Poate suferi si nu esti constient(a) sau nu-ti dai voie sa simti (pentru ca ai fi, in felul acesta, o mama rea) sau poate te entuziasmeaza ideea de a petrece timp cu odorul tau in dauna relatiei cu prietenii.

Dar acestea sunt experiente subiective greu masurabile si, uneori, chiar greu de identificat (existand biasuri si mecanisme de aparare). Stim insa ceva sigur: actiunea ta este altruista! Tu pierzi (unitati de fitness, pentru connaisseuri) si prichindelul castiga! Te sacrifici si, de multe ori, iti place asta. Iti doresti si accepti un dezavantaj pentru ca el/ea sa fie avantajat(a). Apropo, ai inceput sa economisesti pentru a-i putea plati studiile la facultatea aceea din Top 100?

Ce poate fi mai nobil decat sacrificiul unui parinte pentru binele copilului? (in cazuri rarisime, chiar sacrificiul suprem) Foarte frumos. Ups, era sa uit de cineva! Niste chestii mici, mici, mici de tot. Nucleotide sau asa ceva. Da, gene!

Ia sa facem noi recensamantul la gene! (nu ca la referendum, acela a fost o gluma nationala) Din 100 de gene ale tale oare cate sa existe in vietatea cu ochisori incantatori? Ma refer la copii identice! Ce zici de 50? Prin urmare, 50%!

Aha, si ce ziceam? Ziceam ca „tu” (serios, te-ai intrebat vreodata atenta cine esti tu?) te sacrifici. Esti altruista. Accepti un cost pentru ca un alt individ (sub un metru, deocamdata) sa se bucure de un beneficiu. Acesta este un nivel de interpretare, cel mai usor, pentru ca este vizibil: individ-individ.

Dar eu iti propun sa avem un pic mai multa profunzime! Hai sa „coboram” la un alt nivel. Unul mai subtil, desigur, cumva „invizibil” (cu ochiul liber). Si acolo, la nivelul genelor, ce gasim? (stim deja ca genele sunt egoiste) Gasim 50 de gene identice in individul cel mic.

Prin urmare, „tu” (ai raspuns la intrebarea cu cine esti tu?) esti altruist in raport cu el/ea (vietatea minunata) dar, daca ne uitam mai bine, pe un alt plan, observam ca genele tale se ajuta pe ele insele!

Maiculita, unde s-a dus altruismul? Prin comportamentele tale tu maximizezi sansele de supravietuire ale copilului tau dar, la un alt nivel, genele tale isi maximizeaza propriile sanse de supravietuire (pe generatia urmatoare). Nu, imi pare rau, mi-ar fi placut sa am eu o astfel de idee. Nu a avut-o nici Darwin. A fost nevoie de aproape 100 de ani, de la publicarea cartii de capatai a evolutiei, pentru ca cineva sa rezolve acest puzzle al altruismului. Un baiat pe nume Hamilton W.D. Genial, fara nici un dubiu.

De aici nu rezulta ca tu nu esti in continuare altruista atunci cand faci tot felul de sacrificii pentru copilul sau copiii tai. Ma bazez pe IQ-ul tau pentru a nu intelege altceva. Rezulta doar ca, in opinia mea, fascinat de continuitate, identitate si diferenta (in multiple domenii), nu e foarte clar cine suntem noi, eu si tu.

E clar, pe de alta parte, ca exista gene. Si noi, si noi, cine suntem?

Se ia un copilas de 3 ani (al tau, desigur!) si i se arata un trandafir. Unul adevarat, nu in poze. Este invitat sa-l priveasca atent si chiar sa-l atinga. Ouch! Ce-a fosta asta? Da, chestia „asta” dureroasa e un spin.

Si ce fac spinii? (intrebare foarte serioasa pentru prichindel) Ei, la ce raspuns te astepti? (poti incerca si cu copii de 5-7 ani dar la 3 ani e cel mai provocator) De ce are un trandafir spini?

Este posibil sa-ti raspunda, folosind vocabularul lui limitat, ceva de genul urmator: „spinii sunt buni pentru trandafir” sau „spinii ajuta trandafirul”. Ok!

Si acum mergi cu vietatea dragalasa un pic mai departe, pana la primul vecin cu un nivel colosal de anxietate (de aceea si-a instalat un gard cu sarma ghimpata). Ca orice om de stiinta adevarat, vei relua pasii (e un pic riscant) si vei pune aceeasi intrebare. De ce are sarma ghimpata ghimpi? („spini”)

Ce crezi, progenitura va spune ca „ghimpii sunt buni pentru sarma ghimpata” sau ca sunt buni pentru altceva/altcineva?

PS Daca nu ti-ai dat seama, acesta este un articol care sprijina psihologia evolutionista.

Iata un fragment dintr-un articol aparut astazi pe HotNews.ro pe marginea unui comunicat al Patriarhiei in deja traditionala disputa cu o organizatie nonguvernamentala.

Reprezentantii Patriarhiei subliniaza ca, potrivit prevederilor constitutionale si legale care reglementeaza statutul orei de religie in invatamantul public, scoala nu este obligata sa ceara acordul parintilor pentru participarea copiilor la ora de religie.

Nu este obligata sa ceara acordul parintilor? Dar cui trebuie sa ceara acordul, in acest caz? Ingerilor? Spiridusilor? Lui Harry Potter?

Pe repede inapoi, 200.000 de ani. Timpuri ancestrale, pericole numeroase. Unde esti in siguranta? In pestera, desigur! Insa papa bun unde este? In afara pesterii! Ok, deci ce trebuie sa faci? (daca vrei sa supravietuiesti si, crede-ma, vrei foarte tare sa supravietuiesti)

Trebuie sa iesi din zona de siguranta si sa-ti infrunti frica!

Daca vei reusi vei gasi o nuca, o banana, o zmeura, ceva si iti asiguri necesarul de calorii astfel incat sa faci o calatorie similara si maine. Dar trebuie sa iesi din ascunzatoare! Da, este cald si bine insa doar atat: papica este afara, de-a valma cu pradatorii (adica si tu esti papa bun pentru cineva:intr-un studiu minunat, copiii din Chicago au declarat ca se tem cel mai tare de lei si tigri, desi respectivele patrupede circula destul de rar prin statul Illinois)

Fricile primitive sunt adaptari.

Asta inseamna ca au fost selectate evolutionist deoarece s-au dovedit avantajoase („care leu, fratioare, daca vine unul spre mine il fac bucatele numai din priviri!”-acest stramos foarte increzator nu a mai apucat sa-si transmita genele mai departe, avand nesansa intalnirii cu un leu rezistent la razele de lumina lansate din ochi). Si, odata cu ele, au fost selectate si metode de a gestiona frica (altfel nimeni nu ar fi iesit din pestera iar noi n-am fi avut aceasta conversatie sofisticata despre chestii arhaice).

Exemple de metode? Sunt usor de dat: ce spui de ideea de a iesi din pestera insotit de cineva? (sau, si mai bine, intr-un grup) Dar de ideea de a nu pleca la vanatoare cu mana goala? Poate si trasul cu ochiul la inovatiile din pestera vecina ar fi putut fi de folos (in termenii modernitatii, transfer de know-how, atent supravegheat de serviciile secrete)

A mers! Hominizii au supravietuit, au mancat rezonabil, au avut orgasm si, ulterior, copii si ne-au permis noua, oamenilor mileniului 3, sa existam (si sa stam, ore in sir, cu ochii la un ecran). La pachet cu genele lor au ajuns si fricile lor! Continua sa ne fie teama de serpi desi nu am vazut niciodata serpi (in Irlanda nu exista serpi), de paienjeni desi micutele vietuitoare care-si tes panzele prin colturile casei sunt inofensive si de marii pradatori, evident, daca se intampla sa circulam des prin savana africana.

Pe de alta parte, copii fiind, nu ne este teama sa introducem degetele in priza si, cu ajutorul unui parinte pasioant de vanatoare, sa ne jucam inocenti cu o pusca incarcata. Pentru a ne teme de aceste lucruri este necesar sa avem o experienta neplacuta cu ele, sau, si mai bine, altii sa aiba o astfel de experienta iar cunoasterea respectiva sa ne fie transmisa si noua. Cu toate acestea, copiii nostri, la randul lor, vor fi foarte dornici sa experimenteze viata la 220 de volti. De ce? Pentru ca au aceleasi gene ca si noi iar aceste gene nu construiesc proteine care sa intre in componenta unor circuite neurale care sa le spuna „Prize electrice, pericol! Indeparteaza-te!”

Ei vor continua sa se teama de serpi si de intuneric (te rog, daca prichindelul tau plange sfasietor pentru ca s-a descoperit singur in camera alaturata, in intuneric, du-te la el si calmeaza-l, crede-ma, Watson a gresit grav cand i-a sfatuit pe parinti sa-si lase copiii sa planga pentru a nu le consolida comportamentul recompensandu-i cu atentia lor!). Genele nu se schimba de la o generatie la alta. Dar mediile se schimba acum cu o viteza uluitoare.

In 1973, cand a avut loc prima convorbire cu ajutorul unui telefon mobil (multumesc, domnule Martin Cooper!), respectiva unealta cantarea mai mult de un kilogram. Ai fi dispus, in zilele noastre, sa cari dupa tine un iPhone 5 de un kg? Probabil ca nu si nici nu e cazul. In doar 40 de ani s-a ajuns la o greutate de 130 de grame si 10 ore de convorbiri in 2G (primul telefon avea o durata de viata a bateriei de 20 de minute).

Medii noi, aceleasi gene. Imposibil sa te plictisesti! (daca semanam) Si numeroase comportamente controlate de nevoi si frici primitive, uneori comice sau fascinante prin stupiditatea lor, alteori toxice si distructive. Si as mai avea cate ceva de adaugat dar am auzit un fosnet, daca nu cumva un sasait, sub pat.

J Genet Psychol. 1965 Jun;106:265-77, What Children Fear, Maurer A.

P.S Nu-i asa ca incepi sa intelegi psihologia evolutionista?

O prietena a blogului, pasionata de psihologia copiilor si preocupata de felul eronat in care ar putea fi intelese ideile unei bunicute pe nume Judith Rich Harris (autoarea unei carti despre  a carei lectura reputatul Steven Pinker a marturisit, in 1998, ca a reprezentat one of the high points of my career as a psychologist), imi sugereaza sa fiu mai explicit si sa las loc de mai putine interpretari de tipul self-serving (adica parintii sa inteleaga doar ceea ce le convine).

Pfiii, ce sarcina! Imediat mi-am amintit de tonele de vitriol folosite in tara de origine a bunicutei, dupa aparitia cartii, inclusiv (sau mai ales) de specialistii in psihologia dezvoltarii, care s-au simtit extrem de amenintati dar si de uriasul deserviciu facut de media, pe care nu-l pun doar pe seama ignorantei, si cu atat mai putin pe seama unor IQ-uri sub 100, prin comprimarea mesajului cartii in faimoasa expresie Parents Don’t Matter.

Parintii conteaza, evident, si conteaza in feluri care nu-i elibereaza de asumarea responsabilitatii insa, pana la a clarifica aceste moduri (nu neaparat de mine, oare cu ce se ocupa specialistii romani in psihologia copilului?), voi mai insista un pic asupra teoriei doamnei Harris (va implini in curand 75 de ani).

Gandeste-te la sotul tau (sau la partenerul tau de cuplu, daca se intampla sa fii dezamagita de institutia casatoriei)! Si acum sa presupunem ca eu am scris o carte (o colectie de articole pe blog) prin care demonstrez ca, in ciuda unor credinte, asteptari si fantezii foarte dragi tie, nu poti modifica personalitatea partenerului tau.

Altfel spus, desi sunteti impreuna de 4, 8, 16, 32, 64 de ani (puterile lui 2), el este aproape la fel de impulsiv, sau inhibat social, sau dezordonat, sau dornic sa faca tuturor pe plac, sau intolerant cu opiniile altora, ca la inceputurile relatiei voastre. Te-ai straduit foarte mult sa-i schimbi aceste trasaturi (sau doar unele dintre ele), l-ai trimis, eventual, si la psiholog (hi hi!), unde n-a ajuns niciodata, normal, stie omul ce stie, si totul pare a fi fost inutil (sunt pur si simplu dragut cand spun asta, nu „pare” ci chiar a fost inutil, ti-ai irosit timpul si energia).

Doar ne imaginam acum, da? Eh, si daca teoria mea ar fi corecta (fiind intemeiata pe dovezi), prin urmare daca influenta sotiilor (partenerelor) asupra personalitatii tovarasilor de viata ar fi practic neglijabila daca nu cumva nula, ai trage de aici concluzia ca partenerele de cuplu nu conteaza?