deoarece zeii au plecat

In 1940 exista un copil diagnosticat cu autism (in US) la 800 de copii sanatosi. Acum (2012) exista, intr-un esantion de 88 de copii, unul autist (conform Center for Disease Control). Ce inseamna asta? Ca in ceva mai mult de o jumatate de secol s-a schimbat ceva radical (la nivel biologic) cu lumea noastra? Ca autismul este un fel de gripa?

Sau ca noile criterii de diagnostic distorsioneaza realitatea?

Si, daca lucrul acesta se intampla cu autismul, oare se intampla si cu alte tulburari psihologice? Poate ca lumea este facuta sa para, de unii psihiatri si psihologi clinicieni, mai bolnava decat este in realitate? Ai avut vreodata impresia, discutand cu un specialist in sanatate mentala (de fapt, in boala mentala) ca are o viziune patologizanta asupra realitatii? (inclusiv in ceea ce te priveste)

Lionel Messi. Trebuie sa fi auzit de el chiar daca orientarea ta spatiala nu este stralucita (tocmai am folosit un stereotip de gen dar sunt sigur ca ma vei ierta, in virtutea aceluiasi stereotip). Cel mai bun fotbalist al planetei (si, probabil, din Univers). Imagineza-ti ca Lionel, dupa ce renunta la jocul de fotbal, plictisindu-se sa inscrie gol dupa gol, intr-un mod obsesiv, se apuca de antrenorat (tot la fotbal, evident) si are un succes nebun. Adica, dupa ce a fost desemnat, de numeroase ori, cel mai bun fotbalist din lume va fi desemnat, de asemenea, si cel mai bun antrenor din lume.

Acesta nu este un articol despre fotbal ci despre psihologie.

Da, chiar este despre psihologie daca vei opera cu urmatoarea analogie: ceea ce a fost Messi pentru fotbal (evaluare facuta la sfarsitul vietii) a fost un alt nene pentru psihologie. Eh, nu chiar ca Messi (este inegalabil) ci undeva pe-acolo, adica in varf. Messi este inca tanar dar acest nene la care ma refer este, in acest moment, batran (in varsta, poftim).

In ultimul timp a fost profesor emerit la Harvard University. Acum nu mai este, din motive (doar pentru populatia 80+) usor de inteles. Dar se gandeste la anii petrecuti in domeniul psihologiei si scrie despre ei. Un pic, si despre viitor (cum ar putea fi reformata psihologia)

Cred ca merita sa stii ce are de spus, la sfarsitul vietii, unul dintre cei mai citati psihologi. Merita sa afli ce anume a inteles el din acest domeniu in care a activat aproape 60 de ani (ai inteles la ce nivel). De aceea ti-am pregatit cateva citate:

• The evidence indicates that a secure attachement does not inoculate a child against future problems, an insecure attachement does not doom the child to a failed adulthood and some stressors have benevolent consequences.
• No one understands the complex interactions of biological and experiential conditions that can precipitate any current disorder.
• The probability that one particular symptom will emerge is a function of the combined probabilities for successive phases of the cascade, from genes to brain states, from brain states to feelings, from feelings to emotions, and from emotions to actions.

Iar pentru cei interesati de domeniul psihoterapiei, intr-un fel sau altul, in calitate de clienti (pacienti), specialisti sau formatori, tineri dezorientati de multimea de oferte si absolventi uneori la fel de dezorientati aflati in supervizare, un „desert” special de final (doar o parte, de fapt, ceva mai suportabila):

• The evidence suggests that each (patient) would be „helped” best by the therapy they believe was concordant with their views of the origins of their illness.
• No one wants to believe that they expended valuable resources on something that had no value.

Cred ca este suficient. Alte iluzii, daca doresti, te invit sa le distrugi pe cont propriu, citindu-l pe..ah, nu i-am spus numele? Imbatranesc, e limpede, si nici macar profesor emerit nu am ajuns. Cum il cheama oare pe mosulica? Imi sta pe varful limbii…incredibil, stiu dar nu-mi pot aminti. Promit sa revin. Daca nu afli tu intre timp.

PS Pentru a-i da Cezarului sau, mai exact, Cezarinei, ce i se cuvine, mentionez ca aceasta carte nu a fost aleasa de mine pentru a fi transportata peste ocean (cu atat mai putin pentru a fi citita) ci mi-a fost introdusa (termen academic) pe gat de o tanara care este la curent cu psihologia anului 2011 (da, are si ea lipsurile ei), spre disperarea celor care ii sunt colegi.

Sa ne jucam (cu imaginatia, desigur, nu se va intampla niciodata in realitate): mergi la un ATM pentru a retrage o suma de bani. Hai sa spunem 100 RON! Surpriza: ATM-ul iti livreaza 10.000 RON (e imposibil, stiu, dar nu am stabilit ca dam frau liber imaginatiei?)

Iata dilema morala pe care ti-o propun: ii dai inapoi? (adica sa mergi la banca si sa spui „va rog frumos sa primiti acesti bani inapoi si mergeti sa reparati ATM-ul din zona X!)

Iti propui sa raspunzi in sinea ta pentru a fi, pe cat posibil, onest(a)! Ofera-ti  timp de gandire deoarece este vorba de 10.000 RON (o suta de milioane, in lei vechi) Daca iubesti corporatiile, in general, si bancile, in particular, intuiesc raspunsul tau.

PS Ideea acestui post mi-a venit ascultand o intamplare cu un card de pe care banca a retras o aceeasi suma de trei ori (adica persoana care a trait intamplarea a cumparat ceva in valoare de X lei, a platit cu cardul si banca, o banca iubitoare de lei..portocalii, i-a retras 3X). Asa este, bancile castiga intotdeauna si ATM-urile nu se strica niciodata in favoarea clientilor, protejandu-i de echilibristica morala aferenta.

Am auzit (pe surse) ca-ti plac dilemele etice. Ah, nu sa le traiesti, doar sa citesti despre ele! Si, plin de compasiune, cum deja ma stii, am pregatit inca una (de fapt, nu eu, ci un profesor de etica de la Hofstra University):

Imagineza-ti ca eu sunt un mafiot (ma ajuta si mufa, ca sa vorbesc mai colorat) iar tu esti un spital privat (nu in sensul ca ai fi o cladire, ma bazez pe deschiderea ta catre limbajul metaforic, ci in alt sens: esti managerul unui spital privat sau detii un vot decisiv in Consiliul de Administratie). Iar „tu”, ca spital, vrei sa te extinzi. Pentru a fi mai specific: vrei sa construiesti o noua aripa, special pentru copii (ti s-a parut vreodata ca un copil bolnav, mai mult decat un adult bolnav, este un fel de culme a tragismului?)

Vrei sa construiesti aceasta aripa, in care vor fi tratati si salvati mii de copii insa nu ai fonduri. Ai doar intentii. Intentii minunate. Dar nu ai bani. Nu ai 5 milioane de dolari. Acesti bani ii am eu. Eu sunt un mafiot, da? Toata lumea stie (si, fie vorba intre noi, se teme) Am facut si inchisoare pentru cateva fapte probate de procurori. Sunt banuit de altele insa nimeni nu are suficiente dovezi. Iar cei care, avand dovezi, au incercat sa le puna la dispozitia justitiei, din pacate, au murit in accidente de masina, victime ale hazardului care domneste pe sosele (poate stii deja, calatoria cu avionul este mult mai sigura)

Avem, deci, o situatiune: tu ai nevoie de bani iar eu detin banii de care tu ai nevoie. Copiii care acum dorm linistiti (sau se joaca, depinde la ce ora citesti) nu stiu nimic dupa cum nu stiu nici ca se vor imbolnavi (aceste informatii le detin doar cativa prezicatori lizencefalici-este o insulta dar ma bazez pe faptul ca nu ma citesc)

Iata propunerea mea: ofer cei 5 milioane de dolari necesari fara a cere nimic in schimb. Nimic, subliniez, cu exceptia unui lucru: aripa cea noua a spitalului sa-mi poarte numele. Intreaga comunitate sa stie unde anume isi trateaza urmasii. Sper ca esti de acord (tu, spitalule!), solicitarea mea, in raport cu oferta, este modesta. 5 milioane de dolari vs cateva cuvinte (vizibile si noaptea)

Esti de acord?

De fapt, hai sa te intreb altfel: daca accepti oferta (si cererea mea), acceptarea ta este justificata din punct de vedere moral? Altfel spus, procedezi bine? Sprijini Binele? Te rog, aminteste-ti de copii in cazul in care inclini sa refuzi oferta mea. Unul din ei ar putea fi chiar copilul tau. Sau al fratelui tau. Sau al celui mai bun prieten.

Eu sunt doar un mafiot si mi-am asumat asta (nu incerc sa neg decat in fata justitiei). Tu esti un spital. Iar intre noi, mii de copii bolnavi. Si cateva valori morale. Mediteaza, rogu-te, deoarece nu-mi plac oamenii care nu gandesc (cu mintea lor). Chiar nu-mi plac. Eu ma retrag deoarece vreau sa deliberezi in liniste. Ah, si inca ceva:

Multa sanatate!

A trecut ceva timp de cand nu am mai scris despre dileme etice. Nu iti este dor de una, asa, de week-end? (mai ales daca esti in vizita la parintii tai in varsta)

Hai sa-ti povestesc un pic despre Claudiu (numele este schimbat) si tatal lui. Tatal lui deprimat (sever) deoarece si-a pierdut sotia (mama vitrega a lui Claudiu) intr-un accident stupid (nu sugerez ca ar exista si accidente inteligente). Au trecut trei luni de la neverosimilul eveniment (nu cred ca doresti amanunte) si tatal lui Claudiu nu si-a revenit. De fapt, nu doar ca nu si-a revenit (din soc) dar, pe zi ce trece, pare a aluneca in acea prapastie pe care orice depresiv o cunoaste (si despre care Andrew Solomon a scris atat de bine in The Noonday Demon incat era sa primeasca premiul Pulitzer).

Tatal lui Claudiu nu mai vrea sa traiasca. I se pare ca nimic nu mai are sens (am uitat sa precizez, are 73 de ani si, tehnic vorbind, a depasit speranta de viata, in Romania, cu 3 ani-cum iti suna aceasta afirmatie in timp ce il privesti pe tatal tau?). Si este destul de aproape de implinirea dorintei lui sinucigase deoarece este hipertensiv iar doctorul i-a recomandat intr-un mod deosebit de puternic (a tipat la el?) sa elimine sarea din alimentatie deoarece risca un infarct in urmatoarele 6 luni.

Dar la fel de bine doctorul respectiv putea discuta cu un perete (sau cu un scaun, hi hi!). Seniorului (sa-i spun direct „batranului” nu-mi vine, poate apuc si eu 73 de ani) nu-i pasa. Nu tine cont de nicio recomandare. De cate ori are ocazia le spune celor din jur sa-l lase in pace, deoarece este viata lui si el decide cum sa o traiasca.

Acestea fiind zise (in mod repetat), nici gand sa elimine sarea din alimentatie. Tatal lui Claudiu nu mai este interesat de propria lui protectie. Insa Claudiu este! (deoarece il iubeste) Si stii ce a facut?Ia sa vedem, ghicesti? (sau iti amintesti, daca ai fost intr-o situatie asemanatoare)

Da, prietene, asta a facut: intr-o zi, cand tatal lui era plecat de acasa (nu, nu la plimbare, depresivii nu au astfel de apucaturi), a aruncat toata sarea din casa. Sau, ca sa reformulez: i-a violat intimitatea. Nu i-a respectat libertatea de a decide pentru viata lui (sau moartea lui).

„Il iubesc pe tatal meu si vreau sa-l salvez de propriul lui instinct autodistructiv”, imi  spune Claudiu (telepatic, desigur, nu mi-am pierdut de tot antrenamentul senzorial si rudimentele de gandire infantila). Ce gest frumos, nu-i asa? Sau nu? Tu ce parere ai? (te intreb retoric, nu-mi scrie ca nu am timp de corespondenta)

A procedat corect (din punct de vedere moral) Claudiu sau a gresit?

Te rog, citeste intr-o stare ne-alterata de constiinta! Nu te intreb ce ar fi fost bine, sau mai bine, sa faca acest fiu iubitor. Nu vreau sa examinezi cel mai bun curs al actiunii (sau cel mai rau). Doar concentreaza-te pe ceea ce deja s-a intamplat si hotaraste, conform valorilor tale, daca, in viziunea ta, Claudiu a gresit sau a procedat bine. Ah, si nu uita sa oferi argumente! Tie insati! (sper ca ai acest obicei minunat, se spune ca ar dezvolta gandirea critica) Este foarte usor sa spui „da, a gresit grav” sau , dimpotriva, „la fel as fi procedat si eu”. Mai greu este sa spui de ce. Dar merita sa incerci!