deoarece zeii au plecat

Sambata am fost la munte. Nu am vrut sa merg, evident, insa amenintarile sunt intotdeauna un bun si pozitiv stimulent. A mai contat in decizia mea faptul ca unul din cei doi parteneri de expeditie (un El) s-a oferit sa asigure transportul (din fata usii pana la punctul de inceput al traseului) iar altul (o Ea) a asigurat, pe parcurs, o conversatie vie, demna sa atraga atentia si celui mai inflacarat adolescent dependent de jocuri video. Despre sex, normal, ce alt subiect poate fi mai interesant?

Si uite-asa, fara sa stiu cand a trecut timpul, prins in flow-ul asigurat de cei doi prieteni (conversatie stimulativa intelectual plus 4 ori 4 prietenoasa fata de mediu), m-am trezit luptand cu gravitatia, cu foamea si cu unele fantezii erotice remanente.

Asta pana la un punct de pe traseu cand, cercetand mai atent un tufis in cautarea clasicelor urme de urs (intamplarea pe care o povestesc a avut loc in timpul recentei psihoze colective televizate Ursi printre noi), peste ce crezi ca am dat? Peste un diamant. Citeste atent(a):

Eu am gasit un diamant.

Eu, nu prietenii mei! E limpede aceasta precizare? (vom avea nevoie de ea, putin mai tarziu) Trecand peste alte amanunte plictisitoare (cum ar fi intoarcerea de urgenta in locul de bastina), trecand si peste vizita intempestiva facuta unui amic bijutier (cel care a evaluat diamantul la 3 milioane de euro), se pune intrebarea hamletiana:

Pastrez toata suma sau o impart cu prietenii mei?

Si daca o impart, care este distributia corecta? In fond, eu am gasit diamantul, fiind vigilent. Daca sistemele mele atentionale nu ar fi fost activate, am fi putut trece, cu totii, peste aceasta uriasa oportunitate: nu cred ca mai e necesar sa muncim pentru painea (integrala) cea de toate zilele. Dar nu a fost asa. Eu am fost acolo si am gasit diamantul.

Pe de alta parte, nu as fi ajuns niciodata acolo (si, implicit, sa gasesc diamantul) daca prietenii mei nu ar fi insistat, daca nu mi-ar fi asigurat conditii minunate de confort si o ambianta intelectuala care mi-a permis sa nu solicit sa cobor la Snagov, sub pretextul unei migrene.

Diamantul se afla acum la mine (nu spun unde il tin, am vazut si eu filme) si ar fi potrivit, mi se pare, sa ma bucur. Dar nu ma bucur deoarece m-am trezit pe cap cu ditamai dilema etica: Cum este corect sa impart banii? Cat merita fiecare?

PS Povestirea mea este simbolica. Nu am fost sambata la munte si nici nu intentionez, in viitorul apropiat (mai ales daca ursii se bucura in continuare de libertate). Dar adesea in vietile noastre dam peste „diamante” in urma unor intreprinderi colective, necuantificate in avans („In cazul in care vom gasi un diamant va propun sa stabilim inca de acum, inainte de plecare, cum il vom imparti!”). Si avem nevoie, in opinia mea, nu doar de abilitati de negociere, eventual de o buna intelegere a teoriei jocurilor (voi reveni), ci si de valori clare (ce este si ce nu este corect/gresit si de ce este asa si nu altfel).

La problema de mai sus, totusi, sistemul meu de valori fiind recent examinat si intarit, in urma unor sesiuni NLP amestecate creativ si congruent cu un workshop sustinut de vrajitoarea Ilenuta, m-am apropiat de o solutie: cred ca eu merit 2.900.000 de euro (am scazut cheltuielile de transport si caloriile consumate in conversatie, totul amplificat cu un coeficient de generozitate selectat contra-evolutionist)

Pe blogul personal domnul Sas Seramis a publicat un articol incantator (si periculos, pentru dansul) despre psihologii care leviteaza.De fapt, despre importanta gandirii critice (exista undeva, la o facultate de psihologie din Romania, un curs de gandire critica in psihologie? Nu-mi raspunde, obisnuiesc sa vorbesc singur!) si despre vulnerabilitatile acestei profesii foarte frumoase.

Cu mai mult timp in urma dezvaluiam faptul ca Sorin, administratorul sitului, ne pregateste ceva, oameni si furnici, deopotriva. Ei bine, nu a fost nicio figura de stil! Sorin a creat ceva pe nume:

furnicute.ro

Nu-ti spun despre ce este vorba deoarece este mai bine sa vezi cu ochii tai (prin lentilele de contact albastre, la cele la care este cazul). Nu-i asa ca ti-am starnit curiozitatea?

Stau fata in fata cu un triunghi. Cum mi-am dat seama? Neavand cu cine sa ma consult mi-am pus cateva intrebari:

1. Este aceasta forma o figura geometrica? (da/nu)
2. Are aceasta figura geometrica trei laturi care se intalnesc doua cate doua? (da/nu)
3. Suma unghiurilor acestei figuri geometrice cu trei laturi este 180? (da/nu)

Asa am ajuns la concluzia ca in fata mea sta, cuminte, un triunghi. Ca sa vorbesc pe intelesul prietenilor din IT, am urmat un algoritm. Din fericire (sic!), in clipa in care am trecut la nivelul urmator, au aparut dificultati neasteptate. Le impartasesc, iata, cu tine:

Plecand de la premisa ca poti recunoaste, conform algoritmului de mai sus, un triunghi, atunci cand, sprintar, iti iese in cale, cum procedezi pentru a recunoaste un „triunghi moral”? Eh, sunt si eu un pic poet, reformulez:

Cum recunosti o minciuna?

Din clipa in care ai intrat in posesia definitiei triunghiului poti recunoaste oricand si oriunde un triunghi. Daca stai in pat, daca zbori cu parasuta, data faci scufundari, daca te afli la Riad (in avionul prezidential, pentru a nu uita de jurnalistii chinuiti de teoria conspiratiei), la Barlad sau in Honolulu (locul de nastere al lui Obama, domnul acela care vrea sa reformeze sistemul de sanatate dar nu a reusit sa coboare rata somajului sub 8%), cu o maxima acuratete, prevad, vei identifica un triunghi.

„Triunghiul” este ceva concret iar trasaturile lui definitorii sunt formulate cu usurinta. „Minciuna” nu este chiar asa concreta. Nu poti sa pui mana pe o minciuna. Cu toate acestea, poate fi adaptativ sa recunosti o minciuna atunci cand, metaforic vorbind, sta in fata ta. Insa cum faci? Cu ce definitie operezi? Este aceasta definitie valabila in toate situatiile?

Nu te subestimez, iti jur, dar nu ai vrea, in urmatoarele 5 minute, sa-mi spui (telepatic, fireste) definitia minciunii? Ce este o minciuna?

…..

Dupa acest mic intermezzo reflexiv poate esti de acord cu urmatoarea afirmatie: in timp ce „triunghi” este un tip de categorie mentala cu margini foarte clare, „minciuna” este o categorie cu margini mai putin clare. Vrei sa-ti largesti un pic vocabularul? Aceste categorii se numesc fuzzy. E un nume simpatic dar, te avertizez, in spatele lui se ascund, pline de viclenie, numeroase situatii incurcate, controversate, dilematice sau greu de solutionat cu ajutorul gandirii alb sau negru, atat de indragita de majoritatea oamenilor.

Iti dau si un exemplu: esti doctor si ai descoperit, in urma unor analize sofisticate (acoperite de asigurarea medicala privata), ca pacientul tau, o persoana in varsta, are cancer si mai are de trait sase luni. El nu te intreaba direct daca are sau nu cancer iar tu nu ii spui. Este aceasta o minciuna?

Si daca este o minciuna, ce fel de minciuna este? Toate minciunile sunt la fel asa cum toate triunghiurile sunt la fel? Sau exista mai multe tipuri de minciuni? Si daca exista mai multe tipuri, care sunt acestea? Mai mult decat atat, in anumite situatii ar putea fi potrivit ca un anumit tip de minciuna sa fie spus in locul adevarului? Si daca „da”, care sunt aceste situatii? Si ar mai fi intrebari dar ma stii, sunt un tip milos, in urma unor meditatii tibetane ineficiente dar dragute.

P.S. Oare am scris articolul de mai sus pentru a sublinia complexitatea lumii in care traim? (vezi, vorbesc neintrebat, profesorii mei nu au reusit sa distruga asta)

Impulsionat (cu o tocanita?) sa mai zica si el ceva, Andrei Plesu, posesor  nu doar al unei minti minunate ci si al unei mici ciudatenii (vorbeste cu ingerii), caracterizeaza doi oameni politici, sau mai bine sa spun doua stele (cazatoare?) ale politicii romanesti: despre unul dintre ei spune ca ar fi „o nulitate volubila” iar pe al doilea il vede „blocat in ultimele faze ale pubertatii”.

Cu nici un chip nu reusesc sa-mi dau seama la cine se refera.