deoarece zeii au plecat

Esti doctor si ai de tratat doi pacienti. Dintr-o sursa credibila ai aflat despre pacientul B ca este „un om bun”, adica a demonstrat, prin comportamentele lui, o serie de trasaturi de caracter pozitive, iar despre pacientul R ai aflat ca este „un om rau” (este pedofil, de exemplu, si atunci cand nu profita de inocenta sexuala a copiilor chinuie pui de pisica). Din pacate, esti doctor intr-o tara in care asistenta sanitara este precara (nu dau nume!) si, in aceasta situatie particulara (cele doua persoane sufera de aceeasi afectiune si au nevoie de acelasi tip de tratament), clinica in care lucrezi nu are resurse decat pentru unul din cei doi pacienti.

Tu trebuie sa alegi pacientul pe care il vei trata. As indrazni sa spun ca ai o dilema etica insa cine te-a pus sa imbratisezi aceasta profesie? Intrebarea este simpla si trebuie sa raspunzi repede: Il tratezi pe B sau il tratezi pe R?

Cine merita ajutorul tau profesional? Off, mai bine sterge aceasta intrebare din memoria ta, ea deja te face sa gandesti intr-un anume fel. Nu vreau sa te influentez, chiar nu vreau! M-as bucura sa iei o decizie in conformitate cu criteriile tale etice (apropo, ai asa ceva?) Aminteste-ti, te rog, si ce anume iti cere datoria de doctor!

Iti las timp de gandire.

Si acum, hai sa presupunem ca ai ales sa-l tratezi pe omul bun (cel cu trasaturi de caracter pozitiv, pot sa si enumar cateva: este iubitor cu copiii lui, este harnic, este cinstit, nu jigneste pe nimeni etc.) Ti-a fost greu, imi imaginez, insa in loc de a nu lua nicio decizie, si a-i pierde pe amandoi (nu neaparat in sensul de a muri ci de a li se deteriora starea), ai ales unul, anume pe cel bun. Nu te intreb „de ce?”, stii tu mai bine! (sper)

Ti-am pregatit o alta surpriza: Modificam situatia si ne imaginam ca exista resurse din abundenta. Ii poti trata pe amandoi, fara nicio problema si exact asta vei face. Iata si intrebarea:

Iti doresti (in sinea ta, nu stie nimeni) ca cel rau sa nu raspunda la tratament?

Cu alte cuvinte, iti doresti ca omul rau sa sufere? (desi nu exista nicio diferenta in felul in care ii tratezi) Si daca iti doresti asta (voi dramatiza mai mult: R nu este doar pedofil ci este si violator, adica a violat trei femei care nu au mers la referendum, traumatizandu-le, se pare, pentru mult timp), daca iti doresti, de fapt, sa sufere, in timp ce iti faci datoria de medic, tu esti, in acel moment, o persoana care promoveaza Binele (in ganduri, iti reamintesc) sau Raul? Altfel spus, gandurile si dorintele tale intretinute constient („ah, ce bine daca nu ar fi sensibil la tratament si ar ramane bolnav sau chiar i s-ar inrautati starea!”) te fac, in acel moment, in care il tratezi, conform datoriei profesionale, un om bun sau un om rau?

Poate ca situatia aceasta iti pare artificiala (nu si daca chiar esti doctor si mai stii una-alta despre pacientii tai, gratie asistentei-sefe, pe care o mai inghesui uneori in noptile acelea lungi, cand esti de garda). De acord! Iti propun sa analizezi cateva situatii reale. Da, din viata ta!

Tu ii doresti cuiva sa sufere deoarece consideri ca ar merita?

Nu neaparat sa moara (care ar fi suferinta?) si nici sa se zvarcoleasca in chinuri (sa fie torturat, de pilda, de un fundamentalist arab), ci sa-l doara ceva, eventual in fiecare zi! Hai ca stii la ce ma refer, nu e nevoie de alte amanunte!

Sau, in a doua varianta (te stiu o persoana complexa, de aceea am variante de rezerva), desi nu ai o dorinta constienta si nici nu te rogi Dumnezeului milostiv pentru suferinta cronica a lui Icsulescu (de ce toti presedintii Romaniei, pana acum, au fost –escu?), constati, cu surprindere, ca te bucuri afland de boala, necazul sau suferinta lui Icsulescu. Intr-una din cele doua variante, sau in ambele, dorinta si emotia ta pozitiva (hi hi!) pot fi evaluate din punct de vedere moral? Si, in cazul in care pot fi, ele semnaleaza prezenta unui om bun sau rau?

Ambele variante, repet, contin o evaluare a celuilat (facuta de tine si, pentru intarire, impartasita de altii). Tu nu-i faci nimic celuilalt dar consideri ca merita sa sufere asa cum un criminal merita sa mearga la inchisoare. Intelegi, da? Te provoc sa realizezi o autoevaluare, cu ajutorul teoriei tale morale, si sa stabilesti daca procedezi (mental) bine sau nu atunci cand doresti suferinta cuiva, considerand ca acea persoana merita sa sufere. Esti sau nu inserviciul Binelui prin dorintele si gandurile tale? Nu prin actiuni, am stabilit ca nu faci nimic (de exemplu, Ygrecescu sufera deoarece a fost implicat intr-un accident oribil iar tu te bucuri, pur si simplu, fiind onest cu tine insuti, observi ca aceasta informatie ti-a inseninat ziua)

Este bine sa te bucuri atunci cand cineva care merita sa sufere chiar sufera? (fara nicio legatura cu tine) Sau nu este bine? Sau aceste evaluari morale nu sunt potrivite a fi aplicate unor evenimente interne (mentale)? Si daca judecatile morale aplicate dorintelor si gandurilor sunt inadecvate („nu este bine sa judeci din punct de vedere moral o dorinta!”), ce anume le face nepotrivite? De ce nu sunt bune?

„O stii pe schiloada aia de la Marketing? Aia care iti ocupa locul de parcare, desi tu esti de 3 ani in compania asta! Are HPV, fata, iti spun eu, sigur, sigur! Si-a pus-o cu cine stie ce cocalar de la concurenta. Nu inteleg de ce nu te bucuri. Jigodie sfrijita, asa ii trebuie! Ce faci fata asta la mine? Stii bine ca merita. Exista un Dumnezeu!”

P.S. (doar pentru pedanti) Daca in lume ar exista o cantitate finita de suferinta si un om rau ar suferi, la un moment dat, asta ar fi echivalent cu a spune ca sansele oamenilor buni de a nu suferi au crescut (pentru ca exista mai putin suferinta de distribuit). Cu cat ar suferi mai multi oameni rai, „consumand” stocul de suferinta, cu atat ar fi mai bine pentru cei buni. In acest caz, ar fi corect ca oamenii buni, pentru a se proteja de o suferinta nemeritata, venita intamplator peste ei (un accident), sa le produca suferinta celor care merita sa sufere, fiind rai? (dar sunt norocosi si nu sufera intamplator)

Si intr-un astfel de Univers extrem de improbabil, in opinia mea, pentru a-l considera un Univers drept, nu ar fi bine sa exista un fel de institutie care sa evalueze masura in care cineva merita sa sufere, pe de o parte, si o alta institutie, pe de alta parte, care sa implemeteze deciziile? Un fel de sistem judiciar. Insa de ce sa ne complicam cu oamenii, despre care stim bine cat de imperfecti sunt? Poate ca, inca de la inceput, exista un sistem judiciar perfect. Ce nume sa-i dam?

Ma iubesti? Ma iubesti mult? Sigur, sigur? Promiti ca ma vei iubi toata viata?

Nu stiu daca esti in dispozitia de a medita la promisiuni sau daca ai un prichindel care ti-a reamintit, intr-un mod crud, specific varstei, ca nici astazi, cu accent pe „nici”, nu ti-ai tinut promisiunea. Dar hai sa ne gandim daca actul de a face ceea ce ai promis este intotdeauna un lucru bun (daca esti o persoana demna de consideratie morala pentru ca ti-ai respectat promisiunea).

De exemplu, eu iti promit ca, la sfarsit de saptamana, vom merge impreuna, pe uluitoarea autostrada, pana la Cernavoda, pentru a admira centrala nucleara (parintii nostri sunt militanti ecologisti, nevrotici, fireste, iar noi, doi adolescenti, mai ales tu, simtim nevoia sa ne diferentiem de ei). Si iata ziua de sambata sosita si pe mine la volanul masinii primite de la bunicul meu pentru meritul de a fi promovat BAC-ul, in a doua sesiune (promovarea BAC-ului, daca nu esti la curent cu ultimele evolutii scolare, este o reala performanta).

Totusi, in timp ce merg spre tine, ascultand postul meu favorit de stiri, Trinitas, imi ajunge la urechi, de fapt in aria Wernicke, urmatoarea informatie: „La Cernavoda a avut loc un grav accident nuclear, un fel de Cernobil la puterea a doua din punct de vedere al nivelului radiatiilor eliberate in mediu”. Nu-mi place aceasta veste insa eu sunt o persoana morala, nu un ins inconsistent care actioneaza dupa cum bate vantul.

Promisiunea este promisiune!

In cazul in care propozitia de mai sus iti pare lipsita de forta informationala (nu transmite nimic) lucrul acesta se datoreaza limitelor Internetului (ar fi necesar sa auzi componenta ei paraverbala). Ceea ce vreau sa spun este ca, pentru a fi in acord cu teoria mea etica de inspiratie neokantiana (oare prichindelul stie?), este necesar sa fac lucrul pe care am spus ca-l voi face, indiferent de consecinte.

Pentru ca, daca nu-mi tin promisiunile si vin cu tot felul de explicatii („este periculos sa ne expunem unui nivel inalt de radiatie, am putea ramane impotenti, in primul rand tu, care stii ce karma proasta ai!”), pun in pericol relatia mea cu tine. Si e si normal sa se intample asta: ce incredere ai mai putea avea in mine daca una spun ca voi face si alta fac?

Vezi, eu vreau sa fiu un tip integru, pe care tu, prietenul meu, sa te poti baza. Am promis ca mergem la Cernavoda, mergem la Cernavoda! Ca ploua, ca ninge, ca e furtuna, ca a explodat centrala, nu conteaza! Respectarea promisiunii este un lucru mult mai important.

Sau poate ca nu? In acest caz, tu (un altul, nu prietenul meu adolescent, foarte interesat de masturbare), o persoana rationala, ai putea gandi ca respectarea promisiunii nu produce nici un fel de bine, ba este chiar periculoasa pentru amandoi (si alte sute de mii de cetateni din apropierea orasului Cernavoda, fara a-i aminti si pe restul, pentru ca asta ar crea panica).

Este un lucru bun sa respecti o promisiune, dar nu prin el insusi, ci numai daca respectarea promisiunii produce rezultate pozitive adica, pe scurt, face bine cuiva. Poate esti de acord cu aceasta pozitie mai nuantata. Iti dai seama, totusi, cat este ea de periculoasa, mai ales pentru prichindelul tau? Avand o minte mai dezvoltata, poti gasi oricand argumente in favoarea ta, adica ii poti demonstra ca, incalcandu-ti o promisiune, ai evitat un rau mai mare decat binele pe care l-ai fi facut, un rau de care Praslea nu este constient dar pe care il va intelege cand va fi mai mare.

Si mai credeai despre mine ca sunt de partea copiilor! Nu sunt, e limpede! Orice persoana cu un IQ peste medie poate invoca tot felul de motive pentru a justifica o promisiune incalcata. Si, chiar daca nu te convinge, ea s-ar putea simti inocenta, ceea ce nu este putin lucru. Si atunci, nu au dreptate Kant & Co.? Nu cumva  respectarea promisiunilor este un imperativ categoric?

Off, m-am incurcat de tot. Salutari de la Cernavoda! (unde totul este ok, mai putin un dop de cativa kilometri pe autostrada, bine primit de soferi deoarece, pentru a exista un dop, trebuie sa existe autostrada iar autostrada chiar exista, prin urmare traiasca regii asfaltului!)

Faci parte dintr-un grup si grupul are un lider, formal sau informal. Poate este echipa in care joci sau partidul de care apartii (poti citi „echipa” sau „partidul” si in cheie simbolica) sau poate e vorba de cei mai buni prieteni, alaturi de care te angajezi in curse infernale pe motociclete mai scumpe decat o garsoniera confort 2, spre disperarea celor care vor sa doarma cu geamul deschis.

De asemenea, fiind o fiinta umana, ai si tu valori iar una din ele este loialitatea fata de grup („toti pentru unul, unul pentru toti!”-ca un scurt memento, iti amintesti, sper, daca nu esti adolescent, marsul organizat de PSD, cu multi ani in urma, in apararea unui membru marcant,un anume Bivolaru, mars avandu-l in frunte pe Adrian Nastase; ironia sortii a facut ca amandoi sa ajunga la inchisoare!) Loialitatea fata de grup a fost selectata evolutionist, nu exista nicio indoiala: sansele de supravietuire, intr-un grup, sunt mult mai mari si, pentru a securiza apartenenta la grup, trebuie sa-i fii loial.

Dar ce te faci cu situatiile in care grupul se comporta in feluri pe care nu le aprobi? Si, pentru a simplifica problema, sa presupunem ca grupul se comporta astfel deoarece il urmeaza pe lider (ii pune in practica deciziile). Ce se intampla cu tine atunci cand vezi ca imparatul e gol dar toata lumea se comporta ca si cum ar avea haine minunate?

Da, asta se intampla, experimentezi un conflict, si nu cu grupul, sau cu imparatul, in primul rand, ci cu tine insuti: inauntrul tau doua valori intra in conflict. Pe de o parte avem loialitatea fata de grup (nimeni nu critica hainele imparatului). Pe de alta parte avem pretuirea ta pentru adevar. Pentru tine onestitatea este o valoare si, daca vrei sa fii o persoana onesta, realizezi ca trebuie sa-i spui grupului ca imparatul e gol.

Onestitate vs loialitate fata de grup.

Ce vei alege? Cum stabilesti ce este mai important pentru tine? Ce te faci daca ambele valori sunt la fel de importante? Daca esti onest sunt sanse mari ca grupul sa te excluda sau sa te sanctioneze. O sa te doara. Esti onest dar nu esti loial. Invers, daca esti loial dar nu esti onest, te vei bucura, in continuare, de beneficiile oferite de grup insa, in sinea ta, vei sti ca esti un mincinos (sau un ipocrit). Stii ca imparatul este gol si te prefaci ca nu este. S-ar putea chiar sa fi incercat sa te autoconvingi ca are haine dar ai renuntat, realizand gradul de prostie al acestei tentative.

Nu este o situatie ipotetica, o dilema teoretica la care iti propun sa meditezi in timpul unui meeting plictisitor solicitat de directorul acela executiv si mai plictisitor. Cu siguranta faci parte din mai multe grupuri (si familia extinsa este tot un grup) iar grupurile au ierarhii, nu neaparat formalizate, iar in varful ierarhiilor s-a cocotat cineva. Grupurile au „imparati” iar imparatii, uneori, nu au haine. Le vei spune asta? Va fi onestitatea mai importanta decat loialitatea?

Va fi crescut ceva inauntrul tau, atat de pretios, incat sa risti pierderea unor avantaje? Este mai important sa spui adevarul (adica sa nu te prefaci, sa fii autentic, sa fii sincer, sa spui ceea ce crezi) sau este mai important to go with the flow? (adica sa ignori absenta hainelor imparatului pentru un scop mai inalt)

Situatiile in care ne aduce viata ne permit sa intelegem cu ce fel de ierarhii valorice operam. Este posibil sa crezi ca adevarul si spunerea lui (onestitatea) sunt valori centrale pentru tine pana in clipa in care, privindu-te pe tine insuti, observi ca nu spui adevarul pentru a putea actiona in spiritul loialitatii. Te uiti la propriile tale comportamente si realizezi ca a fi loial este mai important decat a fi onest.

Ar merita, probabil, sa-ti oferi un timp de reflectie pentru a afla de ce loialitatea este mai importanta, conteaza mai mult decat onestitatea. In termenii filosofiei morale asta ar insemna sa incerci sa justifici rational alegerea ta. E posibil sa nu reusesti. Altfel spus, analiza te-ar putea aduce in punctul de a accepta ca loialitatea nu este o valoare constientizata si asumata ci doar un comportament alimentat de frica. Esti loial pentru ca iti este frica. In acest caz inca nu esti un subiect moral. Fiinta ta morala inca nu s-a nascut, este inca in „burta” mamei (adica nu s-a diferentiat de alte aspecte ale mintii).

Dar la fel de bine poti spune adevarul nu pentru ca onestitatea ar fi o valoare reala in sistemul tau de valori ci pentru ca esti o persoana conflictuala. Ai un nivel inalt de ostilitate si, pentru a manifesta aceasta energie, ai nevoie de conflict, de lupta. Asa ca ce faci, poate inconstient? Il provoci! Se intampla ca imparatul sa fie gol? Perfect, ii vei spune sau le vei spune membrilor grupului. Cand actionezi purtat de impulsul tau psihologic si nu de alegerea ta rationala („a fi onest este un lucru esential pentru mine deoarece…”), imi pare rau, nici in acest caz nu esti un agent moral. Esti inca un foetus. Actionezi din alte motive decat cele pe care ti le reprezinti. Cineva te-ar putea ajuta sa intelegi asta desi nu iti va conveni.

Am putea avea, totusi, o situatie in care loialitatea si onestitatea sa fie valori asumate (justificate, argumentate)? Desigur! Aceasta este conditia tragica a omului constient. Ca si cum nu ar fi de ajuns ca ne-am trezit aruncati in aceasta lume (atentie, Heidegger!) si trebuie sa ne descurcam in ea! Colac peste pupaza, ca urmare a dezvoltarii morale, ajungem si in situatii imposibile, in care, indiferent ce am face, o parte din noi (dar si din afara noastra) va fi ranita.

Si atunci, nu devine conditia in care traiesc pietrele, cele care doar exista de-a lungul timpului (Zeit), o alternativa mai dezirabila? La ce bun sa devii o fiinta si sa-ti asumi o alegere dureroasa? Nu e mai comod sa gandesti mai putin (asemenea „pietrelor”) si sa te distrezi mai mult? Dorele, baiatule, macar tu ma intelegi, nu?

P.S. Uita-te si sub capac!

De-a lungul timpului, in Universitate fiind, am cunoscut o serie de oameni de o calitate foarte buna, atat din punct de vedere uman cat si stiintific. Unul dintre ei, dupa o (prea) lunga tacere, a publicat astazi, pe contributors.ro, un articol clarificator pe tema cetatenilor cu drept de vot care refuza sa dispara pentru a se putea valida referendumul (poveste de care, nu-i asa, am inceput cu totii sa ne plictisim, mai putin procurorii de la Parchetul General).

Marian Preda este decanul Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala din Universitatea Bucuresti. Nu este doctor in drept. Tocmai de aceea stie ce spune atunci cand se refera la analize demografice.

Am scris, in ultimul timp, o serie de articole despre valori, standarde morale si dileme etice cu speranta secreta ca te vei gandi la ele, le vei discuta cu cineva apropiat (partenerul de cuplu, prieteni, the milkman) si vei ajunge, inevitabil, sa te iei la bataie. Vai, vai, ce fantezii am si eu, sa intri intr-un conflict cu celalalt, asta am vrut sa spun!

Cum discutiile in contradictoriu pe teme morale rareori ajung intr-o zona de mijloc, acceptabila pentru ambele parti (sa ne uitam doar la cei care il iubesc respectiv il urasc pe Traian, presedintele care a inlocuit interviurile de la Cotroceni cu cele de la volanul Daciei (im)personale, cu trei numere de inmatriculare) am motive sa cred ca, pentru a ingropa securea razboiului, mai ales daca imparti asternuturile cu interlocutorul tau, ai spune ceva de genul: „Fiecare cu valorile lui!”

Cu alte cuvinte, nu exista standarde morale obiective si nu exista valori morale superioare in mod obiectiv altora. Fiecare om, in functie si de educatia pe care a primit-o dar si de epoca istorica in care traieste, isi formeaza, fie si inconstient, un sistem de valori si sistemul lui de valori nu este mai bun (sau mai rau) decat sistemele altor oameni. Prin urmare, oamenii au dreptul la propriile optiuni valorice si nu exista temeiuri pentru a judeca aceste optiuni ca fiind de o calitate mai buna sau mai proasta.

Eu cred ca este bine sa omori un adolescent care nu a gresit cu nimic (dar va deveni un dictator de talia lui Adolf Hitler), tu crezi ca o asemenea actiune este profund gresita si cu asta, basta! Discutia se opreste aici. Valoarea mea nu este mai buna decat a ta. De ce? Deoarece judecatile morale sunt relative! Ele sunt exprimate de indivizi particulari, cu istorii diferite de viata, cu simpatii si antipatii personale, apartinand, uneori, unor culturi diferite. Pe ce baza ar putea stabili cineva ca valorile individualismului si independentei din societatile oocidentale sunt superioare valorilor mai colective si mai centrate pe cooperare din tarile asiatice?

Spune-mi, ti-am patruns bine gandul? Este judecata etica, in ultima instanta, o evaluare venita din mintea unui individ, sau a mai multora, fara o corespondenta precisa cu un fapt obiectiv? Sunt deciziile morale mereu interpretabile? Pot fi ele privite din mai multe puncte de vedere, egale? Are alegerea mea morala („este gresit sa ucizi animale pentru a le manca”) o greutate egala cu alegerea ta („este corect din punct de vedere moral sa cresti animale in ferme pentru a le omori si a le manca”), situatie in care nimeni nu are un motiv in plus pentru a-i atrage atentia celuilalt si a-l determina sa renunte la practica lui?

Moralitatea fiind ceva relativ, intotdeauna, nu ar fi mai intelept sa ne toleram reciproc sistemele de valori? (de exemplu, mergand la restaurant, tu sa comanzi un piept de pui, eu niste salate imbietoare si sa ne vedem fiecare de farfuria noastra?

Poate ca da. Dar hai sa reflectam putin: faptul ca nazistii au omorat, in Holocaust, 6 milioane de evrei, este, dupa parerea ta, un lucru corect sau gresit? Imi imaginez despre tine (refuz sa cred ca ai putea fi o altfel de persoana) ca ai raspuns cum raspund si eu: un lucru gresit, profund gresit. Toti oamenii pe care ii cunosc eu ar raspunde la fel, si nu pentru ca sunt evrei (desi unii sunt), adica pentru ca sunt biasati, ci pentru ca, in sistemul lor de valori, o astfel de fapta este gresita.

Insa noi tocmai am stabilit despre moralitate ca este relativa si ca oamenii sunt liberi sa opereze cu orice sisteme de valori morale, acesta fiind un lucru ok (care nu trebuie condamnat ci tolerat). Hai sa presupunem, de dragul analizei, ca vecina ta este nazista (da, tanti aceea pe care o vezi tragand de sacose, cand vine de la piata, si care nu are niciodata intarzieri la plata intretinerii). Ea spune: „Evreii sunt niste fiinte inferioare. In plus, l-au omorat pe Iisus Christos. Evreii trebuie eliminati de pe fata pamantului. Acum nu este posibil, deoarece conduc finantele mondiale, dar va veni si vremea lor. Iar tu, vecinule, nu-mi spune ca gresesc. De ce ar fi credinta mea gresita si a ta corecta? Valorile noastre au aceeasi greutate. Hai sa incheiem aici aceasta discutie!”

Iti reamintesc, tocmai am stabilit ca valorile morale sunt relative si nu exista judecati morale mai bune decat altele. Totusi, daca te uiti la afirmatiile precedente (ale doamnei cu svastica tatuata mai jos de buric), nu ai sentimentul foarte intens ca ar putea exista, totusi, unele judecati morale mai bune decat altele? Altfel spus, indiferent de cultura de care un om apartine si de timpul istoric in care se intampla sa traiasca, a crede despre evrei ca sunt fiinte inferioare care trebuie exterminate este intotdeauna ceva gresit.

Fireste ca unii oameni vor crede lucrul acesta dar de aici nu rezulta ca cea mai buna atitudine pe care o putem avea este de a inchide ochii cu toleranta si a nu incerca sa le aratam ca gresesc, cu atat mai putin inseamna a le ignora actiunile prin care incearca sa-si materializeze credintele (de pilda prin infiintarea unor partide neo-naziste). In acelasi fel, daca violarea femeilor este un lucru intotdeauna gresit, suntem obligati din punct de vedere moral sa-i pedepsim pe cei care fac asta si sa le transmitem foarte clar copiilor, prin diversele practici educationale, ca asemena fapte sunt inacceptabile.

Si acum, daca a ucide evrei sau a viola femei este un lucru gresit in orice fel de epoca istorica, in orice cultura, in orice loc de pe acest pamant, cum sper din tot sufletul ca ai consimtit urmand rationamentul de mai sus:

Moralitatea este sau nu ceva relativ?

Si daca exista macar unele standarde morale care depasesc perioada istorica si cultura unui grup sau popor, care sunt acestea? Care sunt acele judecati morale superioare altora? Si cum stii daca judecatile morale cu care operezi tu intra in prima sau in a doua categorie? Te rog, nu-mi spune ca stii care sunt deoarece „simti”! (cititorii mei au IQ-uri peste medie si de-abia tin pasul cu ei)

P.s. Am evitat orice fel de referiri academice la subiectivisti, relativisti, non-realisti sau non-cognitivisti (jargon de specialitate). In cazul in care apreciezi asta, pozitia ta este a unui relativist moral? (hi hi)