deoarece zeii au plecat

In acest moment, la care scriu, suntem pe planeta 7.037.787.213 omuleti (in jur de 7 miliarde pentru cine proceseaza greu numere cu mai mult de doua cifre). Dar nu am fost intotdeauna asa de multi. Ba, nu cu multe milenii in urma, eram chiar foarte putini. Dupa unele estimari 18.000 de oameni. Da, ai citit bine, populatia unui orasel precum Gherla (sau chiar mai mic) avea la dispozitie o intreaga planeta.

Insa gena explorarii inca nu se activase asa ca locuiau toti pe undeva prin Africa. Atentie, nu in acelasi loc (savana africana e mai mare decat Campia Romana). Fiind animale sociale, stramosii nostri indepartati faceau parte din grupuri de vanatori-culegatori, probabil nu mai mari de 100 de persoane. Iti dai seama, cu atat mai mult daca ai crescut la tara sau intr-un oras de provincie, in astfel de grupuri toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Adica lumea (sociala) e mica!

Si acum sa ne gandim la doi inaintasi pe nume Nep respectiv Anx (a nu se confunda cu AXN, canalul TV pe care urmaresti filme SF proaste). Nep si Anx sunt foarte asemanatori din multe puncte de vedere dar exista si ceva care ii diferentiaza profund: felul in care se raporteaza la critica si respingerea sociala, atunci cand gresesc (de exemplu jignesc sau umilesc un vecin).

Nep este, ei bine, nepasator. Nu da doi bani pe evalurea sociala negativa si, pentru ca nu-si modifica atitudinea si comportamentul, cu timpul ajunge sa fie izolat social (nimeni nu-i doreste compania deoarece toata lumea stie cat poate fi de nepoliticos). Anx este exact la polul opus. El este anxios din punct de vedere social si incearca, in permanenta, sa nu faca prostii astfel incat sa atraga sanctiunea sociala. Ca urmare a acestui tip de comportament este acceptat in grup si, poate, chiar valorizat pentru tact sau pentru usurinta cu care isi cere iertare cand face o gafa.

Mai gandeste-te, in plus, si la posibilitatea ca Nep sa fie alungat din trib ca urmare a naturii lui greu de suportat si aminteste-ti ca, in acele vremuri, nu era usor sa traiesti pe cont propriu, fara sa te ajute nimeni. Cu aceste date iti solicit un fel de pariu retrospectiv. Dintre cei doi, Nep si Anx:

Cine a avut sanse mai mari de supravietuire si de reproducere?

Altfel spus, mai degraba genele cui au ajuns pana la noi? Cate femei l-au cautat pe Nep pe coclaurile pe care bantuia pentru a se cupla cu el si, in cazul dubios in care lucrul acesta s-a intamplat, ce sanse de supravietuire au avut copiii acelui cuplu fara a beneficia de suportul grupului social? Sa fi avut insuportabilul Nep mai mult succes reproductiv decat grijuliul Anx sau mai degraba invers? Intr-o noapte, pe cand amandoi dormeau linistiti, mai degraba cine a fost atacat de un tigru flamand?

Aproape ca ti-am furnizat raspunsul, nu? Vezi, pentru ca suntem mostenitorii lui Anx si nu ai lui Nep cel respins de trib, ne pasa de judecata sociala (si suntem si foarte inclinati sa o formulam, ce-ai vorbit azi la pauza de tigara?) si avem abilitati innascute de a procesa informatia sociala. De ce? Deoarece, printre altele, avem un anumit tip de gene. Ale lui Anx!

Si, uneori, exista variatii mai puternice ale acestor gene, un fel de extensie .soc la Anx. Sunt obscur? Bine, ii voi spune direct anxietate sociala. Ai inteles?

P.S.  Diferenta este ca acum nu mai suntem 18.000 si exista numeroase alte grupuri in care ne putem integra. Doar ca genele nu stiu asta. Ele fac ceea ce au facut dintotdeauna: maresc nivelul de anxietate in situatii sociale. Nu te astepta sa se schimbe si fii atent(a) si la prichindeii tai, poate le-ai transmis exact versiunea ta. Iar sfatul meu, daca ai inteles acest mecanism, este sa te expui in ciuda mesajelor nelinistitoare pe care ti le trimit genele. Ele mai cred ca te afli in savana africana, alaturi de membrii tribului tau. Dat tu stii ca nu este asa si ca numai in blocul in care stai ar putea incapea lejer doua triburi, ce sa mai zicem de cartierul in care locuiesti sau de prietenii de pe Facebook?

In antichitate se numeau virtuti. Acum le spunem trasaturi pozitive de caracter. De exemplu: sinceritatea, generozitatea, curajul, loialitatea. Insa ce sunt ele? Si, pentru a spune despre cineva ca le detine, cat de des trebuie sa le manifeste?

Cu alte cuvinte, daca esti o persoana blanda si iubitoare acasa, in relatia cu partenerul si cu copiii tai, dar esti exigenta si pedepsitoare la birou („profesionala”?), cu angajatii sau colegii tai, detii sau nu o trasatura de caracter pozitiva? (sau doua)

Este usor de aflat desi este posibil sa nu-ti convina. Trasaturile de caracter pozitive sunt dispozitii stabile de a gandi, a simti si a actiona intr-un anume fel („virtuos”) in toate circumstantele vietii tale. A trai ghidat de etica virtutii (una din principalele teorii etice pe care le poti gasi, examinate atent, intr-un curs standard la universitate) inseamna a fi constienta de importanta unui caracter bun si a actiona, in congruenta cu ceea ce gandesti si simti, mai mereu in aceasta directie.

Prin urmare, cineva care este tolerant si dispus sa ierte greselile in viata personala dar nu este ingaduitor in viata profesionala nu detine o trasatura de caracter pozitiva integrata in identitatea lui/ei. Mai degraba a reusit sa-si fragmenteze viata si se manifesta intr-un rol intr-un fel (in rolul parental, de pilda) si in alt rol in cu totul alt fel (in rolul de manager sau director). Fireste ca este un lucru demn de apreciat faptul ca poate fi tolerant si bland cel putin intr-o zona a vietii lui. Insa nu este o persoana care sa fi atins excelenta morala din punct de vedere al eticii virtutii. Folosind limbajul lui Aristotel, nu este o persoana virtuoasa.

Totusi, poate ca aceasta teorie, in zilele noastre concentrate pe iPad si iPhone, este demodata? Nimeni nu cred ca poate spune asta intr-un mod care sa nu permita dezbaterea (si controversa). Insasi alegerea unei teorii etice este o optiune etica, nu?

Strack, F., Martin, L. & Stepper, S. (1988). Inhibiting and facilitating conditions of the human smile: A nonobtrusive test of the facial feedback hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 768-777

Acesta este experimentul clasic cel mai des citat in raport cu ipoteza feedback-ului facial: experienta emotionala poate fi influentata de activitatea faciala.

Cand sunt fericiti oamenii zambesc in mod natural. Se pare ca si reciproca este adevarata: deoarece zambesc oamenii devin un pic mai fericiti. Altfel spus, daca zambesti in mod deliberat, adica manipulezi muschii fetei in mod constient, poti modifica in sens pozitiv dispozitia, asta spune, in esenta, ipoteza feedback-ului facial aplicata starii de fericire.

Subiectii au tinut un creion in gura in doua moduri diferite (intre dinti, fara sa atinga buzele, the teeth position, prin care era contractat zigomaticul mare, numit si muschiul rasului, respectiv cu buzele, fara sa atinga dintii, the lip position, prin care era contractat orbicularis oris iar rezultatul era o frunte incruntata (incearca si tu dar nu prea mult!)

Fireste ca au fost pacaliti (li s-a spus ca rostul acestor pozitii bizare este altul). Apoi au urmarit un desen animat si au fost rugati sa evalueze cat de amuzant li s-a parut. A existat, desigur, si un grup de control: cei care au tinut creionul in mana.

Rezultatele: cei care au tinut creionul intre dinti, in medie, au gasit mai amuzante desenele animate.

Recomandarea mea: poti modifica dispozitia in sens pozitiv nu doar tinand un creion intre dinti (imagineaza-ti cum s-ar uita seful tau la tine) ci si imaginandu-ti/amintindu-ti o situatie amuzanta astfel incat sa fie evocat zambetul: pastreaza acest zambet cel putin 15-30 de secunde (altfel nu apar efecte, timpul fiind prea scurt).

Lucrul acesta este posibil deoarece creierul, oricat de „destept” ar fi, nu detine o functie de centralizare a informatiilor (adica, adesea, „nu stie stanga ce face dreapta”). Regiunile neurale alocate prelucrarii emotionale nu „stiu” ca zambetul a fost provocat in mod constient, de o alta parte a creierului (CPF) si ele isi executa programul pe care il cunosc foarte bine („1.exista o corespondenta intre emotiile pozitive si miscarea marelui zigomatic 2. Acum zigomaticul este activat prin urmare trebuie sa livrez inca un pic de emotie pozitiva”)

Un alt studiu a demonstrat cum poate fi exploatat acest mod de functionare a creierului intr-un alt fel: participantii au fost instruiti sa se concentreze la produsele care apar pe ecranul unui computer. Unele produse se miscau vertical, obligandu-i practic pe subiecti sa dea aprobator din cap, iar altele se miscau orizontal, obligandu-i la un alt gen de miscare). Deciziile luate in final de subiecti au fost semnificativ influentate de aceste miscari de care nu au fost constienti dar care (ele, miscarile) au trezit emotiile corespunzatoare.

Förster, J. (2004). How body feedback influences consumers’ evaluation of products. Journal of Consumer Psychology, 14, 416-426.

http://research.chicagobooth.edu/cdr/workshop/brinol.pdf

Exista o serie de alte mici trucuri (implicand corpul sau elemente ale lui) la care poti apela pentru a-i da dispozitiei o nota mai pozitiva. Daca ti-am trezit gustul pentru ele (si pentru cercetarea psihologica) sunt sigur ca le vei identifica. Vei spune, probabil, ca nu sunt naturale si sunt de acord cu tine. A le folosi presupune sa iei in mod constient decizia de a te simti un pic mai bine. Intre a face ceva natural (sa suferi) si a face ceva artificial (adica deliberat, in urma unui act de gandire) cu efectul de a te simti mai bine, ce preferi?

Deoarece creierul nu a evoluat ca un organ unitar el, sau mai bine-zis parti ale lui, pot fi pacalite, adica manipulate . Nivelul neurotransmitatorilor din creier poate fi manipulat cu ajutorul medicamentelor, drogurilor si, visul oricarei persoane care se lupta cu depresia sau anxietatea, prin procedee noninvazive (dar care presupun efort: cand alergi nu inghiti nimic insa nu e chiar cel mai placut lucru din lume). Tot asa, nivelul dispozitiei poate fi manipulat cu ajutorul unui creion.

De aici nu rezulta ca evenimentele din realitate care au condus la aparitia suferintei vor fi modificate in mod magic. Nici vorba! Inseamna doar ca atitudinea un pic mai pozitiva prin care sunt abordate aceste evenimente poate conduce la rezultate sau solutii mai eficiente.

Just for fun: cum ar fi daca la sfarsitul acestui articol ai zambi in mod constient 15 secunde? Oare ti s-ar putea parea ca viata e mai frumoasa decat credeai?

Acest articol este machiavelic. Stiu ca abia astepti sa-l citesti, in special daca esti parinte. El se refera la o solutie identificata de psihologii sociali la vesnica problema a controlului exercitat asupra copiilor, spre binele lor.

Pedeapsa insuficienta este o aplicatie a teoriei auto-justificarii (contributia originala a lui Aronson la teoria disonantei cognitive) si reprezinta un instrument pe care parintii il pot folosi in lupta nedrepta cu iubitele lor progenituri (manipulative)

F (5 ani) o bate pe S (3 ani). Degeaba ii explici. Cand pleci sau nu te uiti, ii mai arde una (nu stim de ce o uraste dar putem specula psihanalitic). Se pune intrebarea cum sa faci astfel incat sa-ti protejezi odrasla de sex feminin (care probabil il musca de ureche in alte situatii insa nu vom intra acum in aceste amanunte chirurgicale).

Il poti pedepsi drastic, desigur: o luna fara desene animate (sau o mama de bataie-gandire sexista, observi, de ce nu si un tata de bataie?) Insa nu functioneaza. Cum parasesti incinta (adica dispare sursa de frica) cum o tortureaza din nou.

Aronson propune sa il ameninti si sa ii administrezi, daca este cazul, o pedeapsa mai mica, insuficienta in raport cu fapta lui. In felul acesta va intra in disonanta cognitiva si o va reduce in felul dorit de tine (si social-dezirabil, nu?) Iata gandurile lui, articulate de mine:

Situatia 1 (pedeapsa severa):” Motivul pentru care nu o bat pe sora mea (asa cum ar merita!!) este ca, la randul meu, voi fi aspru pedepsit de Mami/Tati. Nu vreau sa sufar.” (Justificare externa completa)

Situatia 2 (pedeapsa usoara): “Motivul pentru care nu o bat pe sora mea este ca ma tem de pedeapsa pe care o voi primi. Dar stai putin: pedeapsa e mai mica decat ar trebui sa fie in realitate (justificare externa incompleta). Hmm! Cu toate acestea nu o bat. E clar ca ma tem de pedeapsa, dar nu foarte tare (deoarece este mica). Si atunci, de ce nu o bat pe sora-mea? Off, mi-e greu sa recunosc dar se pare ca nu-mi place sa o bat. Corect! Nu o bat pentru ca nu-mi place sa o bat. De fapt, nu am vrut sa o bat niciodata.  Si nici nu e distractiv sa bati copii mai mici.”

Concluzie: in mainile unor parinti informati psihologia sociala e periculoasa!

Experimentul facut la gradinita de la Harvard (povestit la curs, n.m.):

Aronson, E., & Carlsmith, J.M. (1963). Effect Of The Severity Of Threat On The Devaluation Of Forbidden Behavior. Journal of Abnormal and Social Psychology, 66, 584-588.

Experimentul replicat de Freedman (cel care a rostit amenintarile si apoi a plecat iar copiii nu l-au mai vazut niciodata):

http://osil.psy.ua.edu:16080/~Rosanna/Soc_Inf/week9/693_long.pdf

A minti (definitie): a face pe cineva sa creada un lucru neadevarat (a induce cuiva o credinta falsa). Operand, macar pentru cateva minute, cu aceasta definitie, ce crezi, a minti este intotdeauna ceva rau? Sau exista situatii in care nu doar ca e mai bine sa minti ci e absolut necesar sa minti?

Daca ai o filiatie kantiana vei raspunde „da” la prima intrebare si „nu” la a doua. Iar asta imi da posibilitatea de a da frau liber imaginatiei: Sa presupunem ca soacra ta (esti o femeie) ti-a pus gand rau, avand (ea) o relatie oedipiana nerezolvata cu fiul ei (sotul tau). Si, pentru a scapa de tine (a rezolva rivalitatea), vrea sa te ucida.

Asa ca, intr-o sambata seara, cand sotul tau este plecat intr-o calatorie de afaceri cu secretara lui foarte sexy, inarmata cu un revolver calibrul 45 (folosit recent, dar nu de ea, in zona Empire State Building, spre disperarea lui Bloomberg), se indreapta glont (sic!) spre casa ta (de fapt, a voastra sau, mai bine zis, a ei, deoarece v-a imprumutat banii de avans).

Exact in fata blocului, aproape providential, se afla o vecina clarvazatoare (citeste gandurile oamenilor furiosi). Intrebata fiind daca esti sau nu acasa, ii spune ca tocmai ai plecat spre hypermarket si, daca se grabeste, te poate ajunge din urma. In mod evident, o minte. Soacra ta o crede si schimba directia de mers (si momentul cinetic). Iar vecina ta, calma, deoarece este constienta de destinul tau karmic, urca la etajul 3 si jumatate, unde locuiesti (e un bloc mai special), pentru a te avertiza. Restul este, cum se spune, istorie.

Judecand din punct de vedere etic aceasta situatie si cunoscand, iata, intregul context, poti spune despre indrumarea mincinoasa a vecinei tale ca este corecta sau gresita din punct de vedere moral?

A facut sau nu un lucru bun? Sper din tot sufletul sa consideri ca, mintind, a procedat bine si, chiar mai mult, ca in situatia respectiva minciuna era necesara. Numai ca, daca spui asta, ghici cine va veni imediat sa te intrebe daca nu cumva exista si alte categorii de situatii in care a minti este un lucru bun?

Si daca exista astfel de categorii, cum distingem intre ele? Altfel spus, ce ne poate ajuta sa identificam situatiile in care este bine sa mintim (a minti este o datorie, hi hi!) respectiv situatiile in care este necesar sa spunem adevarul? Ne putem baza pe ceea ce simtim? Sau emotiile de moment, ori asa-zisele intuitii morale, ar putea fi inselatoare? (sa mintim nu pentru ca este bine sa o facem ci doar pentru ca este avantajos pentru noi)

Nu ar putea  gandirea morala, indelung exersata, sa reprezinte un ghid mai bun atunci cand suntem in situatia de a spune sau nu adevarul? Eu spun ca „da”. Dar oare chiar cred asta sau iti induc o falsa credinta?