deoarece zeii au plecat

Prima parte a acestui articol este destinata exclusiv studentilor si absolventilor de psihologie, prin urmare tu, daca esti parinte, poti sari peste ea. Dar nu si peste urmatoarele, care te privesc direct! (si, daca esti un vizitator nou, te-ar putea soca, asa cum s-a intamplat cu multi altii, inaintea ta).

Aproape sigur in anul 1 ai dat un examen de genul Introducere in psihologie avand ca bibliografie (in principal) cartea unui autor roman. Iti amintesti cumva, avea si index? Si chiar daca nu avea, ai intalnit, undeva in cuprinsul ei, numele lui Judith Rich Harris?

Too bad, too bad! (daca raspunsul este „nu”) Ar putea insemna ca autorul respectiv nu este la curent cu evolutia psihologiei. Pentru a evita astfel de pericole, este recomandabil sa inveti dupa un textbook american, un manual in care nu doar ca sunt enumerate, la sfarsit, toate studiile citate pe parcurs (an de aparitie, revista), plus indexuri de nume si de concepte, dar iti si ofera siguranta ca esti conectat la realitatea prezenta a cercetarii. Din fericire, exista si pe piata romaneasca un astfel de manual, tradus, uneori prost, la Editura Tehnica. Atkinson si Hilgard,fireste! Mai bine de 1.000 de  pagini (eu am editia din 2005,tradusa dupa editia 2003, Wadsworth, nu stiu daca exista o alta, mai recenta).

2003 fata de 2012 inseamna deja 9 ani, deci o semnificativa intarziere, dar tot e un progres fata de manualele romanesti ancorate in secolul trecut! (sunt nesuferit?). Pentru a evita riscul ignorantei neintentionate, pe langa alte 3 textbook-uri originale, fiecare cantarind cate un kilogram (cine a spus despre cunoastere ca nu este un lucru greu?), doua din 2009 si unul din 2004 (autori diferiti, evident, imi place varietatea), mai consult un Bernstein din 2011. In toate este citata Judith Rich Harris, adesea de mai multe ori. Pentru cei care cred ca a fi citat intr-un astfel de manual ar fi o banalitate mentionez ca Diane Halpern, fosta presedinta APA, este citata doar de 4 ori iar Carl Gustav Jung (da, marele visator!) de numai doua ori.

Si acum sa revenim la treburile noastre: aceasta doamna, Judith Rich Harris, pentru al carei curaj dar si inteligenta am o mare admiratie, sustine, inca din 1995, cand a publicat un articol incendiar (la propriu) in Psychological Review, un fel de Mercedes al jurnalelor stiintifice de psihologie (a nu se confunda cu Psychologies, revista de la noi de citit in metrou), ceva imposibil de crezut. Anume, afirma doamna Harris:

Influenta parintilor asupra inteligentei si trasaturilor de personalitate ale copiilor este neglijabila, daca nu cumva nula.

In clipa in care vei relua aceasta afirmatie (pe care sper sa o intelegi bine, pana in acel moment) intr-o discutie particulara vei avea sansa, iti prezic, de a afla daca interlocutorul tau, pe de o parte, stapaneste logica si, pe de alta parte, daca are notiuni fundamentale de psihologie. Sunt serios cand spun asta. Doar din compasiune adaug ca, afirmatia fiind cu adevarat contraintuitiva, extrem de contraintuitiva, ca sa spun asa, e de natura sa anuleze, pentru moment, capacitatea de a gandi corect a partenerei tale de discutie (nu stiu de ce, imi imaginez ca vei vorbi prima oara cu o alta mamica).

Prin urmare, hai sa lamurim din start neintelegerile: Harris nu sustine despre parinti ca nu ar avea nici un impact asupra copiilor lor! Ea se refera numai la trasaturile de personalitate si la inteligenta. Nu spune nimic despre interesele copiilor sau despre felul in care acestia percep, resimt si interpreteaza relatia cu parintii lor. Te rog, mai citeste de doua ori fraza anterioara inainte de a merge mai departe!

Harris, pentru a fi corecti pana la capat, nu spune nicio noutate: faimosul studiu Minnesota, replicat de alti cercetatori,  dovedise deja, printr-o evaluare extensiva si atenta a gemenilor, ca faptul de a fi crescut in aceeasi familie are un efect neglijabil asupra factorilor de personalitate masurati (vezi McGue si Bouchard). Intr-o carte din 1996, Neubauer-ii (sot si sotie) ofera un exemplu simpatic, pe care il reiau:

Cei doi gemeni identici, crescuti in familii diferite, aveau acelasi nivel al trasaturii care indica nevoia de ordine si de curatenie („obsedatii de curatenie”, in limbaj popular). G1 explica asta prin identificarea cu mama lui („Am invatat de la ea! Ce altceva as fi putut face? Casa arata mereu luna.”) Iata si explicatia lui G2: „Ah, e simplu: din cauza mamei mele! Ea era o persoana extrem de dezordonata. Era normal sa reactionez!” Care este adevarul? Tendintele compulsive aproape identice ale celor doi frati nu au nicio legatura cu felul de a fi al mamelor lor ci cu genele identice pe care le au. Faptul ca au crescut in medii diferite nu a anulat aceste predispozitii. Ele s-au manifestat indiferent de mediu, transformandu-i in „obsedati” (nu stim cum fac fata sotiile lor).

Harris a mers mai departe si a demonstrat cum „zecile de studii” care sustineau contrariul („parintii isi modeleaza copiii intr-o mare masura”) fie nu aveau grupuri de control corespunzatoare fie nu foloseau tehnicile de analiza statistica necesare. Cu alte cuvinte, sustineau un mit!

Si pentru a intelege ce se poate intampla cu logica atunci cand cineva iti distruge o idee in care ai crezut toata viata, iata raspunsul lui Frank Farley, nimeni altul decat un fost presedinte APA:

Harris’s thesis is absurd on its face, but consider what might happen if parents believe this stuff! Will it free some to mistreat their kids, since „it doesn’t matter”? Will it tell parents who are tired after a long day that they needn’t bother even paying attention to their kid since „it doesn’t matter”?

Refuz sa cred ca un idiot ar fi putut ajunge in fruntea APA asa ca ii ofer lui Farley circumstante atenuante (cele de mai sus). Harris nu spune nicaieri ca felul in care parintii se comporta in relatia cu copiii lor nu conteaza. Iar din teoria ei nu rezulta in nici un fel ca, daca parintii nu influenteaza semnificativ trasaturile de personalitate ale copiilor, ar fi normal sa-i tina dintr-o chelfaneala in alta sau chiar sa-i abandoneze.

Parintii se comporta frumos cu copiii lor (le acorda atentie la sfarsitul zilei, desi sunt obositi) nu doar pentru ca vor sa aiba un anumit gen de copii (si, afland asta, vor renunta) ci si pentru ca ii iubesc! Cat de multa minte e necesara pentru a intelege asta? (intrebare retorica pentru Frank Farley si altii ca el) Chiar si mamele sobolan se comporta frumos cu progeniturile lor! (cred ca Farley, totusi, nu doar ca nu era un adept al psihologiei evolutioniste, dar poate nici nu vazuse vreodata cativa catelusi adorabili alaturi de mama lor)

Bine, Adriene (sic!), ai putea intreba, dar ce fac pana la urma parintii? In ce fel conteaza ei? In multe feluri, prietene, nu-ti inchipui ca ai scapat de responsabilitate. Nu vrei tu sa te gandesti la ele? (rogu-te, fara graba si dupa ce iti trec emotiile puternice) Nefiind sadic, te ajut si eu putin:

Parintii au puterea de a-i face pe copii sa se simta iubiti si in siguranta! Dar au si puterea de a-i umili, a-i descuraja, a-i invinovati, a-i insulta sau a-i face sa se simta neintelesi (la fel si partenerii de cuplu intre ei, apropo!). Aceasta nu este echivalent cu a spune ca le modeleaza trasaturile de personalitate! Pur si simplu parintii le fac copiillor viata mizerabila sau frumoasa!

Ti se pare putin lucru? Intelegi de ce nu-ti vine, acum, sa il suni pe tatal tau? Sau, invers, intelegi de ce iti pasa de el si ii oferi lunar 10% din salariul tau? Si de ce iti place si ti se pare normal sa-i spui mamei tale ca o iubesti?

Martin Luther King a fost un pastor american insa nu acesta este motivul pentru care il admir. El a fost si un curajos luptator pentru drepturile civile ale persoanelor de culoare din SUA (ale negrilor, pentru putina incorectitudine politica). Stii cum e intr-o lupta, uneori ti-o iei (o incasezi urat). Exact asta s-a intamplat si cu Martin al nostru, a fost asasinat pe 4 aprilie 1968 (fir-ar ai dracului de americani pre…premetivi, ne da iei noua lectii de dimocratie, emperialisti nenorociti!).

Tot pe 4 aprilie, dar in 1972, a murit Adam Clayton Powell, primul reprezentant al comunitatii Afro-Americane (al negrilor) ales in Congres. Nu simti si tu, aici, o anumita legatura? O rezonanta? O corespondenta mistica? Un mesaj?

Cu o minte mai tanara eu as fi convins ca nu sunt intamplatoare aceste evenimente (aceste morti) si Universul incearca sa ne spuna ceva (sufeream, din cauza tineretii, de o patologie usoara numita panteism neoplatonic sau asa-ceva, boala care te face sa crezi ca Universul, dincolo de aparente, este armonios si inteligent). Astazi, insa, constat ca mi-am pierdut din deschiderea mentala, ca mi-am limitat orizontul de intelegere si sunt mai sceptic, numind asta, in ignoranta mea, „vindecare”.

Ca prin farmec, sincronicitatile si coincidentele semnificative s-au evaporat, lasand in urma simple evenimente probabilistice.

P.S. Acest articol este scris in memoria lui Martin Gardner, caruia nu i s-a intamplat nimic pe 15 august si nici pe 4 aprilie. A scris doar 70 de carti si va ramane, presimt (hi hi!), necunoscut in Romania (totusi, daca un profesor ti-a vorbit vreodata de el, da-mi, te rog, adresa lui, mama lui de cocalar!)

Poate se intampla sa ai cateva plante acasa si sa ai grija de ele (cum rezolvi problema cand pleci in concediu?). Stii ce inseamna asta! (mici ingrijorari si mari bucurii). Te-ai gandit vreodata ca lucrurile ar putea sta si invers?

Acesta este un articol special pentru tine, tu, o persoana care citesti blogul de cel putin 3 luni, care nu ma cunosti, nu mi-ai scris niciodata (dar ti-a trecut prin cap) si ai cel mult 30-35 de ani. Stii de ce? Pentru ca ti-am pregatit ceva! Nu, nu te voi transforma intr-o planta, stii ca nu-mi plac regresiile. Am o alta propunere:

Daca indeplinesti conditiile de mai sus poti participa, din septembrie, la cursul meu despre inflorire („flourishing”, nu doar in sensul psihologiei pozitive ci si in sensul lui Aristotel, acela de eudaimonia). E un curs de semestru (nu mai sunt profesor la Universitate dar am aceleasi reflexe). Trebuie doar sa-mi scrii (pentru inceput) si sa participi apoi la un interviu (sunt pretentios, nu mai e nici un secret).

Locurile sunt deja ocupate. Insa am pastrat, in mod special pentru tine, unul. Si pentru tine (un alt „tine”), inca unul. Cum ar veni, doua locuri. Incep sa numar.

PS1 Exista o precizare legata de varsta nu pentru a-i exclude pe seniori ci pentru a respecta conditia de omogenitate a grupului.

PS2 Grupul nu va contine doar elemente teoretice despre ce inseamna o viata buna si cum poate fi ea experimentata ci si exercitii fizice nesuferite. Think it over!

Aflam din presa de astazi de soarta unui cunoscut jurnalist de politica externa de la CNN si Time Magazine, prins cu mata-n sac (a plagiat o colega de la New Yorker). Fareed Zakaria a recunoscut boroboata si acum este suspendat. „Am facut o greseala oribila”, a spus el.

Cu ocazia aceasta mi-am adus aminte de cateva randuri trimise de o doctoranda in psihologie (la New York). I-am cerut permisiunea sa le reproduc, stiu ca nu e de joaca nici cu americanii nici cu tinerii plecati la studii in America (in Romania, stim deja de la tanarul cu „uite mini-recensamantul, nu e mini-recensamantul!”, sunt alte standarde):

” Si acum hai sa iti spun ce inseamna plagiat aici. Trei cuvinte, unul dupa altul, scrise fara ghilimele. Nu paragrafe, 3 cuvinte (exista softuri pe care le folosesc multi profesori pentru a verifica asta). O idee scrisa de cineva o data, si preluata, chiar daca este parafrazata. De exemplu, intr-o lucrarea de-a mea de aici, am scris la un moment dat ca, in general, copiii cu autism au dificultati de socializare si relationare. Este o constatare, dar a trebuit sa caut referinte biografice. Nu exista loc pentru inferente, pareri personale, sau concluzii de acest fel decat in sectiunea de discutii a unei lucrari de cercetare. Si pentru ca domeniul in care lucrez eu se bazeaza pe cercetare 100%, trebuie sa prezinti date si “dovezi” inainte de a face orice supozitie. Si asa este normal sa fie. Eu stiu cat de mult am muncit in astia doi ani, si m-ar enerva ingrozitor ca cineva sa imi fure ideile si lucrarile scrise de mine in felul in care se face in Romania. In plus, pedeapsa pentru plagiat este exmatriculare (daca esti student) si o cariera terminata daca esti academician. Dar lasand deoparte pedeapsa, efortul pe care il depui muncind ar trebui sa motiveze pe oricine are bun simt sa aprecieze munca intelectuala a altcuiva. „

Eh, americani obsesivi, nu-i asa? Auzi la ei, „trei cuvinte”! Inteleg de ce-i uraste toata planeta, in frunte cu Islamul fundamentalist cultivator de mac.Sau de Mc?

P.s. Multumesc, Mirela! Poate te vei intoarce intr-o zi, invitata de Universitatea din Bucuresti.

Carmen Bousada de Lara. Aproape sigur nu-ti spune nimic acest nume. Este o femeie care, dupa un tratament hormonal si o inseminare artificiala, a adus pe lume, in decembrie 2007, doi gemeni. Si ce-i cu asta? Mai nimic, cu exceptia faptului ca, la acea data, avea 67 de ani. Da, Carmen este cea mai batrana mama din lume. De fapt, nu mai este deoarece…a murit. A murit in 2009. A nascut in 2007 (in SUA, clinicile din tara ei, Spania, nu accepta astfel de proceduri pentru femei peste 50 de ani) si a murit in 2009.

Daca nu traiesti cu capul in nisip sunt sanse mari sa stii cine este Adriana Iliescu. Nu, ea nu a murit! In 2005, cand a nascut o fetita, avea 66 de ani si acum are 73. Este pensionara, nu are un sot si spera sa traiasca pana cand Eliza, fetita ei, va implini 20 de ani. Este, din nou, dupa moartea lui Carmen Bousada de Lara, cea mai batrana mama din lume.

Cum te situezi, din punct de vedere moral, in raport cu alegerile acestor femei? Cu alte cuvinte, in opinia ta, aceste alegeri sunt corecte sau gresite?

Te rog, raspunde in sinea ta, in cazul in care te astepti sa dai nastere unei discutii controversate (nu, nu cu mine, cu cei apropiati carora le-ai putea impartasi aceasta problema). Poate (imi) vei spune ca nu ai nicio opinie, ca nu este problema ta, ca nu te intereseaza. Adica nu doresti sa emiti o judecata morala? Stii ca acum zambesc, nu? Observa-ti reactia emotionala! Cauta sa fii cat mai transparent(a) fata de tine insuti/insati! Tu ai emis deja aceasta judecata. Invitatia mea este sa devii constient(a) de ea. Acest lucru nu este posibil in absenta unor propozitii pe care sa le rostesti, eventual, doar in sinea ta. Castigul tau ar putea fi urmatorul: iti intelegi un pic mai bine valorile morale (daca le ai). Realizezi ierarhia lor si constati, poate, daca tu traiesti in acord cu ele sau esti, dupa caz, o persoana imorala sau o ipocrita.

Si acum sa revenim, dupa ce te-am motivat prin cateva inocente observatii personale: A gresit sau nu Adriana Iliescu alegand sa devina mama la 66 de ani? Dar Carmen? (mi-e lene sa-i scriu iar numele complet)

Ca sa-ti fac viata mai grea (sau mai usoara) iata o serie de intrebari suplimentare:

• Este nasterea la astfel de varste un fenomen natural?
• Poate fi Adriana un parinte bun?
• Prin alegerea ei Adriana ne arata ca este o persoana admirabil de curajoasa sau incredibil de egoista si/sau inconstienta?

Te las sa te lupti cu ele! (cu intrebarile) Nu plec sa fac un copil ci sa vorbesc (prostioare?) cu unul. Insa pe drum, daca reusesc sa ignor cel mai mare dusman al meu din ultimele 30 de zile (canicula, nu cele doua gaste, ele chiar imi sunt simpatice, uneori), ma voi intreba in ce masura mi se pare ca gresesc, sau nu, oamenii care au diferite tipuri de handicap si aleg sa faca un copil, oamenii care sunt saraci si aleg sa faca un copil, oamenii care sunt deprimati si aleg sa faca un copil sau oamenii care au IQ-uri sub medie si aleg sa faca un copil.

Daca ai raspuns deja ca Adriana a gresit deoarece, la varsta ei, nu are cum sa fie un parinte bun, gandeste-te, te rog, si la exemplele de mai sus. Nici ei nu pot fi parinti buni, nu? (o mama depresiva, de exemplu, pur si simplu nu are energie pentru a raspunde nevoilor propriului copil iar un tata cu un IQ marginal, desi are energie, poate lua decizii foarte proaste, punand in pericol viata copilului)

Daca esti atenta si nu ai prejudecati (ba ai!) trebuie sa-ti fie limpede ca eu nu am raspuns la aceste intrebari. Nu vreau sa te influentez. Vreau sa gandesti cu propria ta minte. Vreau sa descoperi, pe cont propriu, deliciile si riscurile judecatii morale. Si mai vreau sa realizezi ca esti un agent moral, indiferent daca asta iti place sau nu, indiferent daca exercitiul gandirii morale te face sau nu sa te simti inconfortabil.

Fireste ca poti alege sa-ti suspenzi (nici un apropo) judecata, adica sa eviti sa gandesti in plan moral. Insa ce crezi, o astfel de optiune este corecta sau gresita? (hi hi)