deoarece zeii au plecat

Zilele acestea suntem cu totii impresionati de tragicul accident produs in Muntenegru, soldat cu 18 morti si 29 de raniti. M-am gandit, de aceea, sa reiau un articol publicat acum doi ani si cateva luni, dupa un alt eveniment ingrozitor (prabusirea unui avion in SUA). Mesajul meu nu este acela de a circula mai rar cu avionul. Ci cu masina!

Sa presupunem ca esti american! (ah, chiar erai?) Saptamana aceasta s-a prabusit un Boeing si au murit 380 de oameni. Ingrozitor accident, ai vazut la stiri. Ai circulat si tu cu avionul, luni. Accidentul a avut loc aseara (miercuri). Si acum sa dam timpul pe repede inainte. E din nou joi, doar ca 17 martie. Incredibil, ieri a mai cazut un avion (tot un Boeing). Au murit 362 de oameni. Simti niste fiori deoarece sambata zbori in California (pentru surfing, normal). 2 accidente de avion in doar cateva zile, hmm, e ceva ingrijorator, oare se intampla ceva cu pilotii, cu turnurile de control sau chiar cu avioanele? Reevaluezi plecarea din weekend. Si mai trece o saptamana (ai fost, pana la urma, in insoritul stat american, comparabil, ca dimensiuni, cu Europa). Acum e din nou joi (24 martie) si ce crezi? A mai fost un accident! Adineauri. 395 de morti. Lumea parca a innebunit. Presedintele tine un discurs la televizor. Reporterii frenetici sunt la fata locului, oferind imagini socante. O dezbatere nationala este initiata in presa. Toata lumea are ceva de spus. Vietile tuturor, dintr-o data, par in pericol (cum bine stii, in State a circula cu avionul e ceva banal). Oamenii vor sa se simta in siguranta si, dupa 3 accidente consecutive, intens mediatizate, nu se mai simt. Sunt contramandate calatorii. Sunt anulate biletele. Un nor negru pare sa ameninte o industrie valorizata si profitabila.

Si acum sa revenim la realitate. Nu a cazut niciun avion. Nu a murit nimeni. De fapt, nu e chiar asa. Au cazut niste avioane mai mici. Ti se pare ca ma contrazic? Nu, chiar au cazut si chiar au murit niste oameni. De fapt, stii, nu erau chiar avioane. Erau, cum sa le zic, vehicule de transport. Si nu s-au prabusit, deoarece nu erau in aer ci pe pamant. Sa le dam un nume? Desigur, se numesc autoturisme.

In fiecare saptamana, in S.U.A, mor aproximativ 300 de oameni in accidente de automobil (atentie, nu i-am numarat pe motociclistii zevzeci). Pana pe 24 martie vor mai muri 300 (iti dau scris!). si in saptamana 24-31 vor muri inca un contingent de 300. Dar observa ceva: nimeni nu este alarmat! Obama nu are nimic de comentat. Talk-show-urile nu abordeaza acest subiect. Nu pare sa conteze desi mor in mod constant 300 de oameni, saptamanal (te rog, fara comentarii existentialiste, deocamdata!)

De ce? De ce, daca se prabusesc 3 avioane totul devine o chestiune arzatoare, de interes national si, daca moare un numar asemanator de oameni, cu regularitate, nu intereseaza pe nimeni? Despre ce e vorba aici? Nu, nu despre interese economice ascunse (sa nu discutam acum despre teoria conspiratiei ci intr-un moment mai favorabil unei dezvoltari paranoide). E vorba de o inclinatie a mintilor noastre, exploatata cu succes (nu mereu cu intentie) de media.

300 de oameni care mor saptamanal in accidente de automobil reprezinta o abstractie statistica. Nu suntem obisnuiti sa gandim in acesti termeni (stramosii nostri nu aveau nevoie de statistica si nu aplicau teoria lui Bayes in jurul focului). Acest numar nu reprezinta nimic adica nu trezeste nimic emotional. Dar ce zici de 300 sau 400 de oameni care au murit in acelasi loc (accidentul de avion) si tu poti sa-i vezi? (sa ti-i imaginezi, mai exact, desi, daca nu ar fi Consiliul Audiovizual, sau un echivalent, cativa jurnalisti mai inflacarati, sau sa zic profesionisti sadici, i-ar putea arata).

Care e diferenta? Da , aceea este! Vividness! (esti american sau ce esti?) Imaginile prezentate intr-un mod insufletitor, viu, puternic, ne tulbura. Ne rascolesc. Deodata 300 de morti inseamna ceva. Nu mai e un numar. Poti sa vezi (nu totul, cum ziceam) Esti emotionat si ai ceva de spus (Dumnezeule, un avion prabusit pe saptamana, in ce tara suntem? Nici in Romania, tara aceea cu capitala la Sofia si multi caini candidati la eutanasiere pe strazi, nu se intampla asa ceva!)

Nu suntem evoluati, desi multi credem asta (ii provoc uneori pe studentii mei, spunandu-le ca oamenii sunt zombi, in sensul de automate sau masini-nimeni nu ma crede, evident, pana incep sa aduc dovezi, fiind o masina destul de buna la procurat dovezi, „evidence”, cum ai zice tu). Avem minti puternic biasate, deoarece creierul de om nu a aparut ieri. Dar nu stim asta (sau stim, dar nu putem face mare lucru). Ni se pare ca e periculos sa circulam cu avionul cand, in realitate, sunt mult mai periculoase calatoriile cu automobilul. Nu crezi, nu-i asa? (poate vrei imagini)

Imagineaza-ti asta: o conduci pe prietena ta la Otopeni, la aeroport (hello, it’s not USA-suntem din nou aici, la manelisti!) Cum stai, culmea, exact in celalalt capat al orasului (si platesti la banca, constiincios, dublu decat ai imprumutat), pana la aeroport ai facut, sa zicem, 30 de km (pentru ca te-ai invartit prin oras inutil, deoarece, fiind barbat, nu ai dorit sa intrebi pe nimeni). Fiind vorba de o calatorie cu avionul, simti o anume anxietate (iar ea, nu mai zic!) si ii spui, incurajator „Iti doresc un zbor linistit”) Ea are de parcurs mai bine de 1.000 de kilometri (nu, nu se duce la surf, are niste treaba printr-o jungla). Vreau insa, prietene, sa-ti spun ceva:

Este de trei ori mai probabil ca tu sa ai un accident, mergand  doar 30 de km!

Conducand-o la aeroport ati parcurs deja, impreuna, partea cea mai periculoasa a calatoriei. Doar ca tu trebuie si sa te intorci. Mai degraba ea, daca ar detine aceste date, ar putea fi ingrijorata si ar putea incerca sa te securizeze. Nu e ironic? Intelegi de ce lumea mi se pare un loc amuzant in timp ce ma apropii de moarte? Cotatia barilului azi este…sau poate nu vrei sa mai stii. Ea este acum la 10.000 de metri deasupra solului, intr-o hardughie de metal cat un bloc de 10 etaje (vivid enough?) Iar tu sofezi, in siguranta si asculti Queen, relaxat. Another one bites the dust, and another one gone, and another one gone.

Am scris acest articol in octombrie 2010 si acum realizez ca este interminabil. Sper sa ai rabdare pana la final, mai ales daca ai un aparat de fitness acasa (pe care il folosesti pe post de cuier, desigur). Intre timp biblioteca mea s-a imbogatit cu Douglas Kenrick, Jena Pincott, Cindy Meston si David Buss. In mod intentionat am amanat-o pe Deirdre Barrett, psihologa evolutionista la Harvard Medical School, desi cartea ei are si poze (ilustratii, de fapt).

Industria aparatelor pentru fitness, ai auzit cumva de ea? V-ati intersectat intr-un mod profitabil? Se afla sub ochii tai, printr-un reprezentant? (asta daca nu e deja exilata in garaj) Nu, nu ma refer la centuri cu vibromasaj pentru slabit sau la aparate cu electrostimulare. Acestea sunt maruntisuri. Ma refer la STEX Cardio S25 TX (nu vrei sa stii cat costa, desi, daca predai la Universitate, ca mine,afla ca salariul pe doi ani nu este suficient) si la  Kettler Polo S (bicicleta de camera, doar 1.600 RON).

De ce ar cumpara oamenii astfel de echipamente sofisticate la preturi astronomice? De ce sa le instaleze in case, ocupand spatiu? De ce nu merg mai bine la o sala de fitness? Din motive psihologice, bineinteles! (Mugur Isarescu spunea recent ca economia este 30% psihologie. Desi il respect pe omul care pazeste vigilent finantele nationale cred ca procentul este mai mare)

Oamenii vor sa arate bine. Femeile, in special, vor sa arate foarte bine. De ce? Deoarece atractivitatea fizica le mentine in jocul cu mize uriase al evolutiei. Chiar si femeile maritate, avand deja copii? (Da, chiar si unele dintre ele, dar nu-ti spun acum de ce , pentru a nu tulbura mariajele).

Frumusetea fizica este un indicator pentru sanatate si fertilitate.

Toti barbatii potenti o evalueaza inconstient si raspund evolutionist, adica se simt atrasi. Insa lucrurile nu sunt asa de simple. Pentru a fi percepute ca frumoase, in conditiile in care anii trec si colagenul se rupe (pielea se lasa) iar elastina isi pierde din elasticitate, excesul de tesut adipos devine un cosmar (faimoasa forma de mar) iar ligamentele care sustin sanii incep sa se intinda, e nevoie de actiuni deloc balmajite sau dezorientate, anume de aparatele pentru fitness. Nu conteaza cat costa, a fi in continuare valabile pe piata competitiei si selectiei sexuale este un obiectiv crucial, apt sa induca (sau sa solicite) sacrificii financiare.

Toate bune si frumoase (sau mai degraba scumpe) doar ca nu e suficient ca respectivele aparate sa fie cumparate. Cineva trebuie si sa le foloseasca! Oare cine? (daca te recunosti perfect in acest exemplu, fara a ne fi intalnit vreodata, vei intelege brusc ce inseamna psihologia sociala si, mai ales, marketingul deschis catre aceste cunostinte)

De obicei, dupa o despartire dureroasa sau o separare temporara, ca sa nu mai zic de o „hotarare ferma” (folosesc ghilimele pentru a semnala ironia), eventual de Anul Nou, aceste echipamente costisitoare sunt achizitionate impreuna cu toate sperantele nerostite ascunse sub monitorul multifunctional sau in barele de aluminiu. Iti informezi cele mai bune prietene si, desigur, incepi sa exersezi. Un timp! Sa numaram impreuna: pana la primul mic accident? Pana la prima vacanta? Pana la prima consemnare corporatista peste program? Pana la prima gripa? Pana la prima casa? (scuze, asta e din alt film!)

Sase luni? Sunt nefiresc de optimist. Trei luni? Doua? Cateva saptamani? Putem face, impreuna, si un grafic: dupa entuziasmul generator de program sistematic urmeaza rationalizarile practicii neregulate si, dupa aceea, scuzele penibile asociate cu renuntarea definitiva. Aparatul este dezasamblat si aruncat intr-un colt (sau dus in garaj, vezi inceputul) deoarece vederea lui permanenta este deprimanta (daca as accepta sa asist astfel de depresii, ma gandesc, nu doar as putea pleca de la facultatea ba chiar le-as oferi burse colegilor mei mai tineri si, cum altfel, idealisti).

Cei care ti-au vandut aparatul stiau asta de la bun inceput, de aceea isi permit sa ofere inexplicabil de mari perioade de garantie (cinci ani!). Ei stiu ca nu vor oferi niciodata respectivul serviciu deoarece tu nu vei folosi suficient de mult aparatul astfel incat sa se strice. Ti se pare o lume cruda? Mie nu, e doar lupta pentru supravietuire, atenta la vulnerabilitatile, dorintele adanci si suferinta umana cotidiana. Cum sa nu te folosesti de psihologie pe un astfel de camp de batalie? Si de ce sa-i condamni pe cei care te exploateaza? Nu e vina lor daca tu nu stii cum esti.

De fapt, intr-un anume sens (subconstient), stii, tocmai de aceea platesti pretul exorbitant al respectivelor instrumente de generat iluzii in dormitor (poti citi ultima sintagma in mai multe sensuri). Ai platit 5, 10 sau 15 milioane impinsa de ceea ce economistii numesc  sunk costs (adica odata cumparate, reamintindu-ti ca ai dat o avere pe ele, esti motivata sa le folosesti regulat, pentru a-ti amortiza macar investitia). Acum trebuie sa exersezi deoarece altfel iti pierzi banii si risti sa pari o persoana irationala (nu ca n-ai fi, ca si mine, de altfel). E adevarat, e posibil ca Diadora DB2 sa fi fost cumparata de sot (iubit, amant-finantator), dar chiar si asa unele urme de constiinta morala pot fi inca vii.

Exista si oameni care utilizeaza in mod eficient, disciplinat si productiv aparatele fitness? Cu siguranta dar ei sunt putini. Nu pentru ei este proiectata aceasta piata, nu la ei se gandesc oamenii de marketing atunci cand isi fac diabolicele (o spun cu simpatie, cunosc cativa) calcule. Noi, consumatorii naivi, trebuie sa invatam sa ne protejam de aceste practici intelegandu-ne nevoile arhaice si gasind modalitati mai bune, infinit mai ieftine, pentru a le satisface (compara costurile de mai sus cu o investitie intr-o pereche de pantofi de sport si 2-3 tricouri nepretentioase, plus un abonament la o sala condusa de un instructor competent si dedicat)

Sunt aproape convins ca tu, vizitatorul acestui site, petreci o multime de timp la birou (eventual in fata calculatorului, altfel cum m-ai putea citi, fara sa stie seful tau), adica esti o persoana prinsa deja in plasa sedentarismului (8 ore pe zi de nemiscare?) si e destul de posibil sa ai si unele probleme cu caloriile (cu numarul lor). Daca esti, cu toate acestea, o persoana supla, pot paria pe un Magnetic Rower Deluxe ca esti si foarte disciplinata (si asta fara sa-ti aplic Big Five-ul), excluzand, evident, posibilitatea unui metabolism accelerat (spune-i „multumesc!” unui antecesor, de la care ai primit „gena”)

Nu doar corpul zvelt te face mai atragatoare (ca persoana) pentru sexul opus ci si constiinciozitatea (asa-i zice in Big Five, sinonime: integritate, seriozitate, consistenta interna) pe care supletea corpului tau o simbolizeaza („frate, munceste serios daca are un astfel de corp!”) Si nici nu-si doreste un astfel de ansamblu de trasaturi psihologice? Cine nu vrea un sot pe care sa se bazeze, care sa-si implineasca promisiunile si o sotie demna de incredere, loiala, responsabila, devotata? Mananci, calutule, un pic de ovaz eco?

Nu e vorba doar despre corpuri, aceasta e ideea pe care incerc sa o transmit. Fitnessul, in articolul de azi, si o multime de alte produse al caror pret depaseste cu mult utilitatea lor (adesea dincolo de orice limita rationala, intrand in perimetrul dopplerian al stupiditatii) contin „psihologie infasurata”, adica „vorbesc”, inconstient, pentru cei mai multi, despre variabile mentale inalt dezirabile, fie ele reale fie, si aici hazul (dar si scrasnirea dintilor) este cel mai mare, simulate.

Traim intr-o lume de iluzii, simt asta de aproape doua decenii si, pe masura ce adun mai multe primaveri (sau solstitii de toamna), mai inteleg cate o categorie sau doua. Marketingul si psihologia evolutionista din spatele lui, pe care market researcher-ii o intuiesc din interviuri si focus grupuri iar universitatile abia o descopera, respingand-o, initial, ca pe orice lucru nou prea apropiat de biologie, opereaza (sau doar analizeaza cu uimire) cu aceste iluzii, reusind necumintita performanta de a face bani (multi, multi) din aproape nimic (iluziile) pe spinarea chibzuitilor si educatilor (K-12 sau K-16, plus Ph.D, M.A, M.B.A.) consumatori.

Desi sunt un adept al stilului minimalist (nu si in gandire, unde lacomia ma devoreaza din interior) nu scriu acest articol pentru a mai pune o bomba cu hidrogen ecologic (sau secularist) la unul din picioarele miriapodului numit consumer capitalism. Acesta este mediul nostru actual de viata si nu il mai putem schimba dar ne putem adapta frumos la el. Putem naviga prin minunata lui varietate, constienti de halucinatiile colective chiar si atunci cand ne lasam captivati, din lipsa de ceva mai bun (sau de imaginatie, sau de vointa si chiar de memorie). Vreau sa impartasesc mirarea mea de consumator, intrigat de existenta unei No Buy Day (reactie compensatoare, insuficienta totusi) sau a Zilei Mondiale a Mersului pe Jos. Si un pic de psihologie, iubitoare de fitness reproductiv.

Sobolanii! Iti plac? (in special cand unul traverseaza civilizat, prin fata ta) Sau mai bine hamsterii? (acelasi ordin dar alta familie) Cumva ai acasa o hamsterita tafnoasa pe care inca nu ai reusit sa o imblanzesti? (Shakespeare revisited…by rodentia) Indiferent de raspunsuri, trebuie sa stii un lucru: psihologilor le plac rozatoarele. Chiar foarte mult. Ne ajuta sa aflam cateva lucruri interesante despre oameni. Nu imediat, desigur. Dar orienteaza cercetarea.

Cam asa au gandit Berridge si Valenstein. Ei au aflat de la sobolani de ce tu ai un job pe care il urasti (sunt un pic dramatic: de fapt nu te satisface foarte tare), de ce iti petreci acolo 8-10 ore si de ce, in ciuda acestor mici inconveniente, vrei sa promovezi in interiorul corporatiei care te deprima. Au fost sobolanii capabili sa transmita acest tip exceptional de cunoastere? Ei bine, poate prezint putin romantat lucrurile. Sobolanii nu au facut asta: ei doar s-au sacrificat (vezi ce frumos resemnific realitatea?)

Cei doi cercetatori au verificat  o teorie tulburatoare, bazata pe descoperirile din neurostiinte, anume ca mecanismele neurale care controleaza placerea sunt separate de mecanismele care controleaza dorinta. Sigur ca ele sunt interconectate dar sunt si partial disociabile. Cu alte cuvinte, poti dori ceva fara sa-ti placa si poate sa-ti placa ceva fara sa-l doresti.

Insa de ce sa faci in mod perseverent lucruri care nu-ti plac, te enerveaza, te chinuie sau te epuizeaza? Pare irational! (doar economistii de moda veche mai cred ca suntem agenti rationali atunci cand alegem ceva) Invers, cum adica sa-ti placa ceva, sa fii incantat de ceva, sa fii capabil sa savurezi ceva minute sau ore in sir (sex tantric?) dar sa nu-l doresti? Ceva nu se leaga. Intelegi dilema cercetatorilor? De aceea au apelat la sobolani! (inca nu este voie cu oameni dar cine stie ce ne rezerva viitorul)

Este nevoie si de o doza oarecare de sadism pentru a face astfel de cercetari (iubitorii de animale ar putea fi ultragiati). Ce s-a intamplat? Se stie ca hipotalamusul lateral se conecteaza direct la nucleus accumbens, o componenta esentiala a sistemului dopaminergic din creier (intr-un limbaj mai accesibil sistemul dorintei, si, pe scurt, „dorinta” sau „atractia”). Si ce au facut brutele? Au stimulat electric hipotalamusul lateral astfel incat simpaticele rozatoare (rude apropiate de cele care traiesc in vecinatatea casei tale) au fost obligate sa-si doreasca hrana, sa o caute si, evident, sa o manance.

Adica sobolanilor nu le era foame dar erau stimulati, prin intermediul firelor care le intrasera in cap, sa se comporte ca si cum le-ar fi foame? Exact! Cand sistemul dorintei este activat ghici ce se intampla si cu tine? Iti doresti chestii! Sobolanii fiind fiinte mai simple, nu-si doreau genti de 1.000 de euro sau vacante pe insule exotice. Ei doreau sa manance. Si ce faceau? Mancau, evident. Dar nu le era foame! Mai mult decat atat, pe masura ce inghiteau hrana de care nu aveau nevoie, resimteau o aversiune puternica fata de mancare (normal, nu?). Dar nu se opreau! (deoarece erau controlati, prin intermediul curentului electric, de cercetatorii lipsiti de suflet imaterial, nemuritor si divin) Erau motivati (electric) sa-si doreasca hrana si sa o consume fara sa le faca placere! Tu observi unele mici analogii, in acest punct, cu viata oamenilor? (poate chiar a ta)

Placerea si dorinta ruleaza pe circuite separate din creier. Mult timp nu s-a stiut asta (dorinta si placerea erau fuzionate in notiunea de „recompensa”). Eu inca nu mi-am revenit complet din impactul intelegerii ca in capul meu (si al tau, de asemenea) circuitul dopaminergic (dorinta) este separat de cel al opioidelor (placerea). Nu din impactul propriu-zis acestei descopeririri ci din ceea ce sta in spatele ei.

Si ce ar putea fi in spate? Iti spun dar nu vei putea intelege (sau accepta) daca nu ai o gandire evolutionista (si acesta ar putea fi un prim pas catre psihologia evolutionista). In „spate” (in trecut) se afla milioane de ani de evolutie naturala. Genele „vor” sa se propage si pentru acest scop sunt in stare sa „faca” orice. Literalmente orice! (ghilimelele indica faptul ca ma exprim metaforic: genele sunt bucati inerte de informatii)

Si ce-au facut, ticaloasele? Printre altele, au separat placerea de dorinta. De ce? Deoarece nu sunt interesate de placere! Sau sunt interesate doar in masura in care placerea este stimulativa, adica te face sa vrei sa o simti din nou. Altfel, evolutiei nu-i pasa daca esti fericit sau nu! (daca experimentezi sau nu placerea) Genele „vor” doar sa mearga mai departe, adica interesul lor este ca tu sa vrei sa traiesti inca o zi (si sa te reproduci, dar asta e o alta discutie-vezi articole anterioare).

Daca as fi o colectie de gene din interiorul tau as zice asa: „Scopul meu este ca tu (omul) sa supravietuiesti suficient de mult timp pentru a avea copii si a-i creste pana ajung si ei la maturitate sexuala. E tot ce vreau de la tine. Restul, daca iti place sau nu cum traiesti, daca esti fericit sau nu, …well, it’s not my f*****g business!”

Era nevoie de o vrajitorie (pot sa spun o pacaleala zdravana?). Si a fost gasita! (sa mai spuna cineva ca intamplarea nu genereza creativitate) Trecutul nostru evolutiv (circuitele neurale prezente) ne face sa credem ca ceea ce facem in fiecare zi are sens deoarece, la un moment dat, vom fi fericiti (sau ne vom simti mai bine decat astazi). Si ce facem? Oh, o multime de lucruri! Suntem motivati sa actionam. Ne dorim sa actionam. Ne miscam fundurile. Adesea luptam, uneori feroce (ce crezi ca este un examen de admitere sau un interviu pentru o pozitie dezirabila?) Inaintam, pas cu pas, spre starea asteptata de fericire (dorinta este anticiparea placerii). Dar fericirea aceea nu va veni niciodata (sau, venind, va fi efemera) si, intr-o zi, vom muri. Sfarsitul povestii. Vreau sa spun, sfarsitul povestii doar pentru noi. Genele ne saluta din mers (ele merg mai departe, prin copiii nostri).

Era necesar ca evolutia sa ne pacaleasca sa facem lucruri care sa-i serveasca scopurile. Lucrul acesta nu era posibil fara separarea dorintei de placere. Voila! Ideea de fericire (nu intru acum intr-o discutie sofisticata despre nivelurile fericirii: placere, satisfactie, implinire) exista pentru a ne motiva sa traim inca o zi. Nu trebuie sa fie adevarata. Si nici nu este!

Poate aceasta nu este o veste prea buna asa ca te las sa o asimilezi (sau, daca esti foarte motivat, hi hi!, sa lupti cu ea si sa o respingi). Pentru mine, de cand am inteles lucrul acesta (si alte cateva, pe care le impartasesc, aici, cu tine) viata a luat o cu totul alta intorsatura. Poate si pentru tine, intr-o zi. Ce sa-ti urez? Enjoy!

Berridge KC, Valenstein ES. What psychological process mediates feeding evoked by electrical stimulation of the lateral hypothalamus? Behavioral Neuroscience, 1991 Feb;105(1):3–14

Domnul Sas Seramis, care speram sa se potoleasca, anunta, pe situl personal, o continuare a grupului ABC (abecedar pentru o viata frumoasa) Dansul considera ca este posibila o viata frumoasa, in Romania. Cata naivitate!

http://www.sasseramis.ro/

Isi mai imagineaza, de asemenea, ca cele 10 pozitii deschise vor fi ocupate de persoane interesate de elucubratiile dumnealui, anume cunostinte ancorate in psihologia stiintifica si neurostiinte. Din fericire, majoritatea dintre noi stim deja ca teoriile propuse de psihologia populara si teoriile personale, elaborate ad-hoc (si cu sprijinul biasului de confirmare), sunt instrumente mult mai puternice de transformare personala. Acest lucru ne este demonstrat de multimea de workshopuri si traininguri la care oamenii participa, obtinand rezultate spectaculoase si, mai ales, durabile (se pare ca se pot prelungi si intr-o viata viitoare, conform unor surse indragostite de ciuperci halucinogene)

Din pura curiozitate aproape ca m-as inscrie si eu la grupul ABC daca nevoile mele nu ar fi, in prezent, mai degraba din sfera inmultirii si, mai ales, impartirii, operatie care continua sa ma exaspereze. Zi si tu: cum poate un om sa imparta cunoasterea pe care o detine mai multor oameni si, cu toate acestea, cunoasterea sa nu scada?

Ieri am avut nesperata sansa de a discuta cu psihologul care a descoperit masina timpului. Si o foloseste, normal, doar ca a ramas blocat in ea. Mai exact, este undeva prin anii 80-90. Cum stiu asta?

A fost aproape socat cand a realizat ca nu sunt la curent (rusine, rusine!) cu relatia de cauzalitate dintre ulcer (efect) si emotii negative/stres (cauze). Si mai pretind ca sunt (foarte) bine informat.

Pentru psihologii din aceasta categorie, aflati intr-o relatie atat de creativa cu timpul (aceasta expresie este o insulta), m-am hotarat sa reiau un articol publicat pe acest blog acum trei ani (in 2010) si disparut gratie actiunilor subversive ale unui daimon.

El contine unele trimiteri la doi cercetatori australieni, Barry Marshall si Robin Warren, care au descoperit, la inceputul anilor 80, ca ulcerul este provocat de o bacterie (Helicobacter pylori). Nu i-a crezut nimeni dar, in cele din urma, au primit premiul Nobel (in 2005, dupa aproape 25 de ani)

Exasperat de faptul ca nu este luat in serios, Marshall, in 1984, a inlocuit micul dejun cu un paharel in care se aflau in jur de un miliard de bacterii (citesti acest articol in timp ce esti la masa?). Cateva zile mai incolo a dezvoltat prima faza a ulcerului si s-a vindecat cu antibiotice.

Daca si tu crezi despre ulcer ca este provocat de stres te anunt ca te afli intr-o buna companie: din doi americani unul este convins de acest lucru. De asemenea, unul din cinci americani este sigur ca mancarea condimentata este o alta cauza a ulcerului (si, probabil, o evita: Red Hot Chilli Peppers?)

Totusi, nu m-as entuziasma (daca as fi in locul tau) foarte tare. Din trei americani unul crede in fantome si din patru americani trei sunt siguri ca exista Iadul. De fapt, asta cred si eu: Iadul Ignorantei.

            Cancer. Acesta este diagnosticul. L-ai primit acum cateva minute. Nu, nu e adevarat, e doar un inceput de articol socant (folosesc diverse mijloace de manipulare a atentiei tale, mijloace blande, sper ca ai remarcat). Hai sa zicem, mai bine, ulcer! Rimeaza si, in plus, prin contrast, pare mai acceptabil. Nu-i asa ca ti-ar placea sa stii ca aceasta maladie (ulcer, in acest exercitiu suntem!) are o cauza psihologica si ca, prin urmare, se afla sub controlul tau? (adica e suficient sa schimbi ceva in functionarea ta psihologica pentru a te vindeca)

Intrebarea mea este retorica, stiu bine ca vei raspunde „da” si la fel raspund si eu. De ce? Din urmatorul motiv:

Credinta ca o boala amenintatoare poate fi controlata este extrem de tentanta.

Avem nevoie de o astfel de credinta, cu atat mai mult cu cat boala respectiva este mai temuta, adica efectele ei (durere fizica, suferinta psihologica si moarte) sunt mai clare. O poveste, o informatie, o teorie-toate acestea sunt apte a aprinde sau a intensifica plapanda flacara a sperantei. Nevoia de a crede. A crede impotriva evidentelor. A crede in mod irational. A crede cu o minte de copil. Nascuta din ce?

Din spaima!

Ne este frica de durere, de boala si, in ultima instanta, de moarte. Vrem sa supravietuim, noi si cei care ne sunt dragi (dusmanii pot muri deoarece cineva, totusi, trebuie sa moara). Nu ne acceptam limitele. Vrem ca realitatea sa fie altfel. Si o facem altfel: in mintea noastra! Si cu putin ajutor, nu vreau sa fiu nedrept.With a little help from my friends. Friends (a nu se confunda cu faimosul serial!) Cine sunt acesti prieteni?

Sa facem prezentarile: religia, tehnicile spirituale si medicina alternativa. Am uitat pe cineva? Da, am uitat, in mod intentionat (act ratat cu premeditare, incomprehensibil pentru urmasii lui Freud, dependenti azi doar de tutun, nu si de cocaina) Psihologia nu putea lipsi de la aceasta sarbatoare a fricii. Nu psihologia ca stiinta, nu la ea ma refer. Ci psihologia ca arta! Psihologia intuitiva, neverificabila, intemeiata pe credinte personale, pe observatii clinice si, cu riscul de a fi sarcastic, pe fantezii copilaresti. Sarcasmul este autoadresat deoarece vin din acest teritoriu. Un spatiu in care inteligenta investigativa este dispretuita iar intuitia clinica, narcisismul flancat de biasul de confirmare si studiile de caz care nu demonstreaza nimic sunt supravalorizate (compensator, poate?)

Si eu am crezut ca bolile grave dar si pneumonia sau gripa pot fi vindecate prin interventii psihologice si spirituale si, atunci cand lucrul acesta nu se intampla, exista explicatii transcendentale (karma, lectii secrete de viata, intentii originale, ca sa nu spun stranii, ale spiritului calator prin eternitate). Nu mai cred deoarece am inceput sa  gandesc mai mult (activitate care inca nu reprezinta un obicei, fiind inalt consumatoare de glucoza!) si, cateodata, mai bine (e uimitor cum oamenii considera ca a gandi e echivalent cu a gandi corect). Insa cred, cu dovezi, in resursele de autovindecare ale corpului. Estimarile actuale pentru procesele de auto-insanatosire variaza in jurul a 50% din boli (adica din 2 boli una se vindeca de la sine, fara sa faci nimic special). Asa se si explica si cum a putut supravietui practica medicala pana spre 1900, cand, in sfarsit, mecanismele reale ale bolilor au inceput a fi intelese. Poate nu sunt suficient de explicit: pana in secolul trecut doctorii nu vindecau nimic! Ei ofereau tot felul de tratamente ineficiente, la care astazi, normal, s-a renuntat (ai chef de niste lipitori?), tratamente al caror singur merit era acela de a fi simultane cu remisiile spontane. Nu era prea greu sa fii medic in secolul 16, nu-i asa? (azi e un pic mai greu, daca e sa rasfoim doar Anatomia lui Gray-din nou, nu ma refer la seriale de televiziune!)

Corpul se vindeca singur, dar nu mereu. Chiar stiind asta, e tentant sa credem ca mintea poate face restul de treaba. Ziceam ceva de ulcer? Sa-ti dau cateva cifre:

In 1997 57% dintre americani inca mai credeau ca ulcerul este determinat de stres. Cuvantul cheie in fraza anterioara este „inca”. Hmm, cum asa? Ulcerul chiar este produs de nervi, de furie reprimata, de suparare, de emotii negative suprimate (cum sa-i spui partenerei tale ca e o scorpie aroganta si sa mai primesti vagin lubrifiat cateva ore mai tarziu sau cum sa-i spui sefului tau ca este un handicapat bun doar la lins fund tip GM si sa mai speri sa folosesti cardul VISA, inclusiv pentru servicii mentionate mai sus?)

Oricine stie ca ulcerul e o boala facuta pe fond nervos.

Karl Abraham, in 1911, sigur banuia ceva (el a lansat ipoteza extraordinar de populara, desi gresita, ca depresia este furie intoarsa spre interior). Cati pasi mai puteau fi de aici pana la a crede ca furia neexprimata genereaza hipertensiune, atacuri de cord, anorexie, bulimie, obezitate (pentru ultimele trei vezi studiul  Kaplan, deja in 1957), ulcer si, bineinteles, cancer? Cativa, suficient de putini, adica, pentru ca aceasta idee ispititoare sa prinda radacini deosebit de adanci in psihologia populara.

Si printre terapeuti, desigur, de diverse orientari. Daca ai ulcer inseamna ca esti furios pe cineva si nu te exprimi! Asa ca, te rog, vorbeste-mi despre asta (in cabinetul meu decorat psihodinamic) sau bate niste perne, intr-o abordare mai experientiala. Scoate furia asta nenorocita din tine! Cum adica nu o simti? Normal ca nu o simti, nevroticule, de aceea ai facut ulcer! Acum fa cativa pasi, te rog, deoarece s-a terminat sedinta, dar te astept data viitoare sa continuam ce am inceput azi!

Nu sugerez ca asa lucreaza toti terapeutii si vreau sa subliniez ca exista specialisti care sunt la curent cu cercetarile de ultima ora privind cauzele complexe ale bolilor si isi trateaza clientii cu grija si compasiunea pe care o merita (si pentru care platesc!). Vreau doar sa evidentiez ca oferta credintelor irationale este irezistibila, motiv pentru care cad in plasa ei inclusiv cei chemati sa-i reziste si sa inteleaga limitele conditiei umane.

Disperarea ii impinge pe oameni sa se agate si de ultimul pai, inteleg asta. Mai stiu, insa, pe de alta parte, ca exercitiul facultatilor critice ne poate proteja nu doar de noi si noi dezamagiri ci ne poate si orienta resursele spre acele practici medicale sau terapeutice cu adevarat eficiente. De ce nimeni in zilele noastre nu mai solicita gauri in cap pentru a elibera spiritele rele?

Revenind la ulcerul peptic depre care oricine stie ca este precumpanitor generat de stres, hai sa ne punem cateva intrebari impreuna. E un fel de incercare timida de a gandi stiintific, adica mai atent si mai riguros:

• Oare controlorii de trafic sunt persoane stresate? O exista vreo presiune asupra lor, in timp ce muncesc? Si daca „da”, cati dintre ei fac ulcer?
• Oare oamenii ceva mai relaxati la job fac si ei ulcer? Cumva la fel de des ca managerii?
• Cei care isi exprima furia au ulcer? Si sunt la fel de numerosi ca cei care nu o exprima?

O fi raspuns cineva la intrebarile de mai sus? De pilda, niste cercetatori nesuferiti? (the scientist-practitioner gap, just for my students) Si daca si persoanele competitive, aflate in pozitii de conducere, si oamenii cu status modest, deloc ambitiosi (dornici doar sa castige Otelul in seara acesta) se imbonnavesc cu aproximativ aceeasi rata, cum naiba se explica asta? Ce facem cu fabuloasa teorie a ostilitatii reprimate? Renuntam la ea dupa ce a atins o varsta respectabila? (aproape 100 de ani) Si cu ce consecinte? Daca si alte speculatii considerate pana azi teorii puternice sunt la fel de fragile si se potrivesc mai bine cu anumite asezaminte din zona Glina?

Dar mai presus de toate, daca cineva ne trage de sub picioare credintele de care ne agatam in mod disperat, ce se va intampla cu noi? In ce am putea avea incredere? Din ce sursa ne-am putea extrage sentimentul de control? Cum sa facem fata anxietatii? Cum sa tinem la distanta boala, imbatranirea si moartea? Cum sa traim cu constiinta dureroasa a vulnerabilitatilor noastre si perceptia nedistorsionata a unei realitati care nu doreste nimic, fiind doar, netulburata, ceea ce este?

Te las sa meditezi la aceste intrebari. Vreau doar sa te informez, daca nu stiai, ca in zilele noastre recurenta ulcerelor este redusa dramatic cu ajutorul unor antibiotice, capabile sa ucida o bacterie foarte rea, iubitoare de mucoase stomacale si intestinale. Helicobacter pylori, daca vrei nume.Dupa ce se trateaza, oamenii pot fi la fel de furiosi sau de calmi, dornici de afirmare cu orice pret sau nepasatori fata de statusul social. Nu se mai imbolnavesc. Stresul ramane un factor contributor la ulcer insa in niciuncaz principal sau dominant. Helicobacter pylori, nepsihanalizabila (fiind prostuta), ne-ar putea zambi superior insa nu are gura. Nici picioare, nici maini. Doar o forma banala de celula, identificata, cu peripetii, de Barry Marshall si Robin Warren. Doi baieti care au primit, pentru cercetarile lor, acolo, un fel de premiu. Nobel.