deoarece zeii au plecat

Bunica mea, nonagenara de acum (spre marea mea fericire, daca providenta divina mi-a alocat genele care este) nu suporta laptele (si produsele din lapte). Acesta nu e nimic altceva decat un paradox urias deoarece toata viata a avut de-a face cu ele (locuind la tara). Da, mai stiintific vorbind are intoleranta la lactoza.

Dar stii ceva? (nu neaparat tu, poate cunosti pe cineva cu o problema similara) Au existat timpuri cand vacile cresteau de capul lor (in salbaticie, mai exact) Abia acum 8 sau 9 milenii oamenii au reusit sa le domesticeasca. Ei bine, in acele timpuri toti oamenii erau intoleranti la lactoza si nu puteau digera laptele (intelegi acum de ce imi place, uneori, psihologia evolutionista? Am niste chestii deosebit de primitive in mine)

Iata cum in numai 10.000 de ani, ca urmare a unei inovatii culturale (domesticirea animalelor), a avut loc si o formidabila evolutie a genelor (care, altfel, au nevoie de perioade uriase de timp). S-au produs, spontan (am renuntat la ipoteza Mos Craciun, stii), mutatii genetice care le-au permis adultilor sa tolereze lactoza si sa se delecteze cu un pic de laptic (au aparut gene care favorizeaza producerea unui anumit tip de enzima)

La toti oamenii de pe Pamant? Nu chiar! Mai ales la cei din Europa si din partea de est a Africii, acolo unde cresterea animalelor (vaci, oi, capre) s-a dezvoltat. In Asia si in Africa de Vest (Namibia, Angola, Gabon, Ghana, Guineea , Grecia, esti atenta?) intoleranta la lactoza continua sa fie relativ frecventa.

Nu vreau sa intelegi de aici ca unii din prietenii tai au, de fapt, ochii oblici si pielea galbena sau ca merg la rude, atunci cand nu spun, la Abidjan. Doar subliniez un fenomen fascinant, anume ca poate exista un impact semnificativ al culturii (experientelor de viata) asupra evolutiei genelor. Genele nu sunt atotputernice (dar nici niste prapadite de elici). Si, daca o vaca a reusit o astfel de performanta (simbolic vorbind), oare de ce anume sunt capabili oamenii constienti, inarmati cu microscoape cu neutroni?

Sunt optimist dar nu excesiv.Vacile par mai blande.

PS Merg acum sa savurez un iaurt cu Musli pentru sportivi. Jur ca propozitia anterioara este, in cea mai mare parte a ei, adevarata.

Prozac si Zoloft. Probabil ai auzit de aceste doua medicamente antidepresive, chiar daca nu esti psihiatru sau psiholog clinician. Fac parte din clasa SSRI (inhibatori ai recaptarii serotoninei). Ceea ce probabil nu stii, dar vei afla imediat, este cat au cheltuit americanii, in 2010, pentru a le achizitiona (si inghiti, ulterior).

Insa daca ai rabdare un pic imi vei permite sa te informez cat a fost Produsul Intern Brut al Romaniei in anul 2000, in miliarde de dolari: 37 (da, intre timp ne-am dezvoltat si noi, in 2010 a fost in jurul a 161 de miliarde)

Si acum comparatia: numai in anul 2010 americanii au cheltuit pe cele doua antidepresive mentionate deja…

…aproximativ o treime din PIB-ul Romaniei in anul 2000.

Mai aveai indoieli ca suntem un popor sanatos?

Acest articol nu este nimic altceva decat un fragment dintr-o corespondenta privata. Am hotarat sa il fac public deoarece problema pe care o analizez (foarte pe scurt) ar putea interesa foarte multi oameni. Mai mult decat atat, i-ar putea scuti de sume colosale si sperante iluzorii investite in diete care nu functioneaza, n-au functionat (decat intamplator) si nu vor functiona.

Nu-mi voi spori capitalul de simpatie in randul medicilor nutritionisti insa ma consolez cu gandul ca niciodata medicii si psihologii nu au fost buni prieteni. Fireste ca rolul medicilor este sa ofere sugestii si planuri de actiune, venind in intampinarea nevoilor pacientilor. Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam de abordarea snake oil science, de al carei blestem inca nu am scapat.

Citeste cu atentie si, daca ti se pare ca ai atins unele proportii indecente, considera ca tu esti destinatarul scrisorii mele:

Pentru a nu consuma energie, asteptari si, desigur, bani seriosi, cu diete care nu functioneaza (singure) pe termen lung iti voi povesti in continuare despre ceea ce, in literatura de specialitate, a ajuns sa fie numit paradoxul Oprah, in onoarea celei mai faimoase persoane care a incercat sa slabeasca, avand la dispozitie cele mai bune programe si cei mai titrati doctori si antrenori personali.

Motivul pentru care, intr-o proportie covarsitoare, persoanele angajate intr-o dieta nu slabesc, pe termen lung (ci doar pe termen scurt) are legatura cu milioane de ani de istorie evolutionista.

Atunci cand nu mananci (sau mananci mai putin decat ai nevoie) creierul arhaic traduce acest eveniment ca „pericol de moarte” (stramosii nostri care nu mancau o zi sau doua, sau mancau insuficient, isi minimizau sansele de supravietuire) si se agata de fiecare celula de grasime (depozit de energie) din corp (pe care il reface cu prima ocazie). Degeaba mintea constienta stie ca nu este nici un pericol de moarte acum, in timpurile moderne, cand mancarea poate fi gasita la supermarketul de la coltul strazii. Corpul face ceea ce a facut milioane de ani: lupta pentru fiecare celula.

Fireste ca exercitiul fizic nu este suficient pentru a pierde din greutate insa in mod sigur nu este un pericol existential pentru corp asa cum este dieta (corpul nu se teme ca, alergand, de exemplu, vei muri). Recomandarea psihologiei sociale, in care am o anumita expertiza, pentru cei care vor sa slabeasca bazandu-se exclusiv pe diete este simpla:

Nu faceti asta!

Iata ce s-a intamplat cu Oprah (si milioane de alti oameni):

1. 1. A plecat de la 125 (pounds) la inceputul carierei in televiziune si a ajuns la 140. In acel moment a decis sa slabeasca cu un plan de 1.200 calorii/zi.
2. 2. Intr-o luna a ajuns de la 140 la 125.
3. 3. Apoi a inceput sa se ingrase ajungand la 212. A apelat la o noua dieta (alta, bazata numai pe lichide) si a coborat la 145 (observa cum limita la care a coborat era deja mai mare decat varful de 140 inainte de prima dieta)
4. 4. In cativa ani a ajuns la 237! (fiindu-i rusine sa urce pe scena pentru a primi premiul Emmy)
5. 5. A urmat o noua dieta (cu un bucatar personal) si a slabit la 160 (aparand astfel pe coperta propriei reviste)
6. 6. Stii cat avea 4 ani mai tarziu? 200! (pounds, nu kg)

A dat dovada de o vointa iesita din comun, a fost monitorizata atent, a beneficiat de cele mai bune sfaturi nutritionale si de antrenor personal faimos. Care a fost rezultatul final? 200 pounds, adica un esec.

Vreau sa te feresc de un traseu asemanator (dar tu esti liber sa iei ce decizii doresti). De aceea recomandarile mele sunt:

• Sa-ti propui scopuri realiste (undeva in marja 5-10% din greutatea ta)
• Sa-ti faci un plan (te pot ajuta)
• Sa-ti asumi un angajament in fata unei persoane care conteaza si sa pariezi o suma foarte semnificativa pe reusita ta (daca nu-ti atingi obiectivul donezi 2.000 E, e o cifra arbitrara,  unui ONG)
• Sa faci in mod regulat exercitii fizice (pentru a arde caloriile)
• Sa te monitorizezi in mod sistematic (realizand, eventual, un grafic pe care sa-l poti vizualiza oricand)
• Sa nu mananci niciodata in fata televizorului
• Sa-ti stabilesti limite clare pentru mesele cu prietenii si familia
• Sa inveti sa fii mai constient de semnalele prin care corpul iti spune ca „este suficient”

Daca vei dori sa aplici aceste sugestii, predictiile mele sunt optimiste. In varianta cealalta, asa cum iti spuneam, te voi cauta peste 10 ani (2022) si te voi intreba daca esti mai jos de 125 kg. Si nu ma astept sa fii. Pentru ca exista paradoxul Oprah. Si pentru ca nu putem invinge (decat printr-un noroc) milioane de ani de evolutie.

Esti o persoana competenta si responsabila, sigura de abilitatile ei si increzatoare in sine (altfel de ce ai vizita acest blog?) Totusi, exista cineva in viata ta care te trateaza ca si cum nu ai avea valoare. Te critica, te ironizeaza (nu in sensul acela amuzant-motivator), este sarcastic, te umileste, este mereu nemultumit(a), are intotdeauna ceva de comentat. Zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, luni in sir.

Oricat de sanatoasa si solida ar fi increderea ta in tine insuti, nu ar fi de asteptat ca, incet-incet, sa incepi si tu sa ai dubii in ceea ce te priveste? Sa devii mai neincrezator in valoarea ta? (imagineza-ti ca esti un copil si modifica, te rog, calculul timpului pe repede-inainte)

Si acum sa ne gandim invers: indiferent daca esti sau nu o persoana echilibrata, cu o stima de sine inradacinata in realitate (in faptele tale), ce efect ar putea avea cineva care se asteapta sa reusesti, sa-ti implinesti proiectele, sa-ti manifesti calitatile? Cineva care iti vede valoarea si o arata? (fara excese, desigur)

Si, daca ai avea de ales intre doua astfel de persoane (aceasta este o intrebare despre ovaz, hi hi!), pe cine ai prefera?

Snyder, M. (1984). When belief creates reality. Advances in experimental social psychology, 18, 248-305. Orlando, FL: Academic press.

Snyder, M. (1992). Motivational foundations of behavioural confirmation. Advances in Experimental Social Psychology, 25, 67-114. Orlando FL: Academic press. doi: 10.1016/S0065-2601(08)60282-8

Snyder, M., & Klein, O. (2005). Construing and constructing others: On the reality and the generality of the behavioural confirmation scenario. Interaction Studies, 6(1), 53-67. doi: 10.1075/is.6.1.05sny

Snyder, M., & Stukas, A. A. (1999). Interpersonal processes: The interplay of cognitive, motivational and behavioural activities in social interaction. Annual Review of Psychology, 50, 273-303. doi: 10.1146/annurev.psych.50.1.273

Snyder, M., Tanke, E. D., Berscheid, E. (1977). Social perception and interpersonal behaviour: On the self-fulfilling nature of social stereotypes. Journal of Personality and Social Psychology, 35(9), 656-666. doi: 10.1037/0022-3514.35.9.656

Am un prieten multimilionar (cei care ma cunosc sau lucreaza cu mine de mai mult timp stiu asta). Destul de excentric! Si creativ, pe deasupra, motiv pentru care, periodic, imi face tot felul de propuneri (decente). Iat-o pe ultima:

Este gata sa plateasca, prin intermediul meu, salariul lunar pe care il primesti la compania sau institutia pentru care lucrezi daca esti de acord sa nu mai mergi la job! Da, ai citit bine: este disponibil sa te plateasca pentru a nu merge la serviciul tau obisnuit. Si ce faci in rest? Asta este problema ta, poti sta acasa sau poti face altceva, nu conteaza, important este sa nu mergi la job.

Este un tip serios, iti garantez ca va plati acei bani (salariu lunar+beneficii). Intrebarea (pentru tine) este: Accepti?

Vrei cumva sa te asiguri daca ai inteles bine? (ti se pare prea frumos pentru a fi si adevarat) Prietenul meu doreste sa te plateasca nu pentru a merge la job ci pentru a nu merge la job.

Hai sa presupunem, de dragul analizei, ca accepti deal-ul (si, incepand de maine, stai acasa sau mergi la schi, sau intr-o statiune exotica, sau petreci mai mult timp cu copilul tau (il si cunosti cu aceasta ocazie) sau cu partenerul/partenera ta etc.). Ai spus „da” si ai primit banii. Pentru o luna, evident, insa prietenul meu multimilionar (fara a fi facut afaceri cu statul) este pregatit sa-ti plateasca salariul toata viata (nu chiar toata, doar pana la pensie)

De ce crezi ca ai spus „da”? Si ce legatura ar putea exista intre aceasta dorinta („as vrea ca de maine sa nu mai lucrez acolo unde lucrez”) si anii de scoala pe care ii poti cuantifica? Altfel spus, cum se face ca, dupa scoala generala, liceu si facultate (master, doctorat, MBA) ai ajuns in situatia de a renunta la activitatea pe care o ai de realizat zilnic?

Ce spune asta despre relevanta anilor de scoala? Si despre traiectoria profesionala pe care te afli? Si despre bucuria de a fi facand ceva care te implineste? Dar despre o viata nefericita precedata de coronite, premii, olimpiade, note mari la BAC, meditatii, examene de licenta si dizertatii?

PS Cunosc si cativa oameni de pe alta planeta care ar refuza propunerea prietenului meu deoarece nu ar accepta niciodata sa renunte la ceea ce le face placere, ii provoaca, ii implineste, ii stimuleaza, le testeaza limitele si creativitatea adica, intr-un cuvant, la ceea ce iubesc. Niciunul dintre ei nu a ajuns la acest nivel datorita scolii ci in pofida ei.