Sa presupunem ca te numesti Othello (da, esti un barbat) si eu iti spun ca sotia ta (i-am uitat numele, asa ca ii voi spune Monica) te insala. Nu te simti prea bine auzind acest lucru dar nici atat de rau incat sa nu ma intrebi:
Ce dovezi ai?
Insa eu iti raspund smechereste: Arata-mi tu ca Monica iti este fidela! Hai, sa te vad! Vino tu cu dovezile din care rezulta ca este credincioasa!
Acum poti reveni la identitatea ta reala (daca exista asa ceva, hi hi!). Nu e nevoie de un IQ 130+ pentru a raspunde la intrebarea „Daca Adrian ii spune lui Othello ca sotia lui il insala, cine trebuie sa demonstreze ca respectiva afirmatie este adevarata?”
Evident, eu (Adrian) trebuie sa demonstrez deoarece eu am facut afirmatia. Eu sunt cel care am spus ceva despre realitate („Sotia lui Othello il insala” (cu un tip Cassio, producator de ceasuri,dar asta ramane intre noi)) Nu Othello este cel care trebuie sa demonstreze contrariul („Sotia mea imi este fidela”) deoarece nu el este autorul afirmatiei (ci receptorul ei).
Eu sunt autorul afirmatiei. Eu sunt responsabil pentru ea. Prin urmare, daca eu cred ca este adevarata (am o anume credinta despre realitate), este datoria mea de a demonstra acest lucru. Aceasta situatie poarta un nume. Se cheama…
…the burden of proof.
Eu, autorul afirmatiei, port povara justificarii ei. Eu trebuie sa depun un efort mental (si nu Othello, el poate sta linistit pana vin cu niste dovezi serioase).
Imagineaza-ti ca, pentru a ridica un pic miza, spun despre tine ca esti o criminala de copii (in fiecare week-end pleci din Bucuresti in satele din apropiere si ucizi cate un copil, uneori doi, cand esti intr-o forma mai buna) Spun asta in fata prietenilor tai (e o afirmatie destul de jenanta, sper ca esti de acord!) Tu trebuie sa-ti demonstrezi nevinovatia sau eu trebuie sa aduc dovezi in sprijinul afirmatiei mele? (si, daca nu reusesc, sa-mi cer scuze, poate chiar sa accept sa-ti platesc daune morale pentru afirmatii calomnioase)
Sunt convins ca nu ai nicio problema in a intelege, in cele doua situatii ipotetice de mai sus, cine poarta povara dovezilor (sa le caute, sa le comunice, sa se asigure ca sunt puternice, deci convingatoare etc.)
Si acum sa ne jucam putin: Tot eu spun ca sobolanii sunt capabili de rationamente deductive de tip Modus Tollens (cele cu p implica q si non q) Tu ai unele dubii (destul de mari) si le exprimi. Iar replica mea este:
De unde stii ca nu este asa?
In mod intentionat am separat-o de text, si am folosit aldine, deoarece am intalnit-o de prea multe ori in conversatii pe teme, hmm, cum sa le spun, pe teme inefabile, hai sa zic asa! Insa ce arata ea? (replica)
Un singur lucru, in opinia mea: arata ca cel care pune aceasta intrebare nu a participat niciodata la un curs de gandire critica (pot spune acelasi lucru intr-un mod insultator dar ma abtin, fiind duminica si temandu-ma de pacat intr-o zi speciala)
Daca eu cred ca sobolanii sunt capabili de rationamente deductive (de cele inductive nu mai zic, sunt de la sine intelese), imi revine responsabilitatea furnizarii unor dovezi credibile. Nu e obligatoriu sa-mi asum aceasta responsabilitate. Insa, daca fac o afirmatie si nu-mi asum responsabilitatea justificarii ei, ce fel de persoana sunt?
Dar oamenii nu fac afirmatii stranii despre sobolani. Ei fac afirmatii mult mai spectaculoase. Sunt ok cu asta. As vrea doar sa-si asume responsabilitatea pentru propriile afirmatii si sa nu le ceara altora sa le infirme. Pe cei care isi asuma aceasta responsabilitate, chiar daca nu reusesc sa se achite de ea (nu gasesc dovezi) ii respect. Dar cum i-as putea pretui pe ceilalti? Nu am cum. Ei doar fac niste afirmatii dar refuza sa investeasca energie si timp pentru a le demonstra ca fiind adevarate. Te rog, ofera-mi un motiv pentru care sa-i respect (din punct de vedere intelectual, nu ca persoane) deoarece eu nu gasesc unul.
Nu am motive sa-i respect pe lenesi (ma refer la lenea cognitiva). Ii respect pe cei care muncesc desi, uneori, rezultatele muncii lor (intelectuale) sunt modeste. Insa macar au depus un efort. Ceva s-a intamplat in mintea lor. Au iesit din mindset-ul infantil. Au miscat niste rotite. Viata a mers un pic mai departe.
Daca se intampla sa spui ca un zeu (sau o asociatie de zei si zeite) a creat Universul, si vrei sa participi la o conversatie cu oameni care gandesc, ar fi bine sa vii cu niste dovezi!
Daca afirmi ca exista o retea de canale invizibile prin care circula o energie misterioasa, de asemenea, iti sugerez sa vii cu niste dovezi.
Daca sustii ca exista demoni implicati in deciziile proaste (autodistructive) pe care le iau oamenii iti propun sa ai niste temeiuri verificabile.
Si, pentru a nu uita de psihoterapeutii care promoveaza contactul cu realitatea in timp ce se departeaza de ea, daca afirmi ca cineva este bolnav (se confrunta cu atacuri de panica, pentru a face referire la un episod din serialul In deriva la care m-am uitat intamplator, dorindu-mi foarte tare sa fac si unele lucruri prostesti) deoarece nu si-a rezolvat o relatie din copilarie cu un parinte (sau, si mai comic, deoarece un parinte nu si-a rezolvat relatia din copilarie cu propriul parinte: nepoata care achita nota de plata asociata relatiei dintre mama ei si bunicul ei, cum ar veni) ar fi bine, in acelasi spirit, al gandirii rationale, pe care deja o aplici in alte arii ale vietii tale, sa oferi cateva dovezi serioase.
Cu cat afirmatiile au un grad mai mare de generalitate („oamenii atrag evenimente pozitive sau negative deoarece se gandesc la ele”, ca sa ofer si o mostra de gandire aflata in stadiul preoperational-Piaget, iarta-ma!) cu atat dovezile trebuie sa fie mai convingatoare, mai numeroase, mai sistematice, mai ample.
Iar daca lucrul acesta nu se intampla, in conversatiile la care participi, sfatul meu este sa le opresti si sa-ti cauti ceva mai bun de facut. Altfel iti pierzi timpul cu un partener de dialog pentru care notiunea de „responsabilitate” ramane un mister. Un mister spiritual, desigur!