Prima parte a acestui articol este destinata exclusiv studentilor si absolventilor de psihologie, prin urmare tu, daca esti parinte, poti sari peste ea. Dar nu si peste urmatoarele, care te privesc direct! (si, daca esti un vizitator nou, te-ar putea soca, asa cum s-a intamplat cu multi altii, inaintea ta).
Aproape sigur in anul 1 ai dat un examen de genul Introducere in psihologie avand ca bibliografie (in principal) cartea unui autor roman. Iti amintesti cumva, avea si index? Si chiar daca nu avea, ai intalnit, undeva in cuprinsul ei, numele lui Judith Rich Harris?
Too bad, too bad! (daca raspunsul este „nu”) Ar putea insemna ca autorul respectiv nu este la curent cu evolutia psihologiei. Pentru a evita astfel de pericole, este recomandabil sa inveti dupa un textbook american, un manual in care nu doar ca sunt enumerate, la sfarsit, toate studiile citate pe parcurs (an de aparitie, revista), plus indexuri de nume si de concepte, dar iti si ofera siguranta ca esti conectat la realitatea prezenta a cercetarii. Din fericire, exista si pe piata romaneasca un astfel de manual, tradus, uneori prost, la Editura Tehnica. Atkinson si Hilgard,fireste! Mai bine de 1.000 de pagini (eu am editia din 2005,tradusa dupa editia 2003, Wadsworth, nu stiu daca exista o alta, mai recenta).
2003 fata de 2012 inseamna deja 9 ani, deci o semnificativa intarziere, dar tot e un progres fata de manualele romanesti ancorate in secolul trecut! (sunt nesuferit?). Pentru a evita riscul ignorantei neintentionate, pe langa alte 3 textbook-uri originale, fiecare cantarind cate un kilogram (cine a spus despre cunoastere ca nu este un lucru greu?), doua din 2009 si unul din 2004 (autori diferiti, evident, imi place varietatea), mai consult un Bernstein din 2011. In toate este citata Judith Rich Harris, adesea de mai multe ori. Pentru cei care cred ca a fi citat intr-un astfel de manual ar fi o banalitate mentionez ca Diane Halpern, fosta presedinta APA, este citata doar de 4 ori iar Carl Gustav Jung (da, marele visator!) de numai doua ori.
Si acum sa revenim la treburile noastre: aceasta doamna, Judith Rich Harris, pentru al carei curaj dar si inteligenta am o mare admiratie, sustine, inca din 1995, cand a publicat un articol incendiar (la propriu) in Psychological Review, un fel de Mercedes al jurnalelor stiintifice de psihologie (a nu se confunda cu Psychologies, revista de la noi de citit in metrou), ceva imposibil de crezut. Anume, afirma doamna Harris:
Influenta parintilor asupra inteligentei si trasaturilor de personalitate ale copiilor este neglijabila, daca nu cumva nula.
In clipa in care vei relua aceasta afirmatie (pe care sper sa o intelegi bine, pana in acel moment) intr-o discutie particulara vei avea sansa, iti prezic, de a afla daca interlocutorul tau, pe de o parte, stapaneste logica si, pe de alta parte, daca are notiuni fundamentale de psihologie. Sunt serios cand spun asta. Doar din compasiune adaug ca, afirmatia fiind cu adevarat contraintuitiva, extrem de contraintuitiva, ca sa spun asa, e de natura sa anuleze, pentru moment, capacitatea de a gandi corect a partenerei tale de discutie (nu stiu de ce, imi imaginez ca vei vorbi prima oara cu o alta mamica).
Prin urmare, hai sa lamurim din start neintelegerile: Harris nu sustine despre parinti ca nu ar avea nici un impact asupra copiilor lor! Ea se refera numai la trasaturile de personalitate si la inteligenta. Nu spune nimic despre interesele copiilor sau despre felul in care acestia percep, resimt si interpreteaza relatia cu parintii lor. Te rog, mai citeste de doua ori fraza anterioara inainte de a merge mai departe!
Harris, pentru a fi corecti pana la capat, nu spune nicio noutate: faimosul studiu Minnesota, replicat de alti cercetatori, dovedise deja, printr-o evaluare extensiva si atenta a gemenilor, ca faptul de a fi crescut in aceeasi familie are un efect neglijabil asupra factorilor de personalitate masurati (vezi McGue si Bouchard). Intr-o carte din 1996, Neubauer-ii (sot si sotie) ofera un exemplu simpatic, pe care il reiau:
Cei doi gemeni identici, crescuti in familii diferite, aveau acelasi nivel al trasaturii care indica nevoia de ordine si de curatenie („obsedatii de curatenie”, in limbaj popular). G1 explica asta prin identificarea cu mama lui („Am invatat de la ea! Ce altceva as fi putut face? Casa arata mereu luna.”) Iata si explicatia lui G2: „Ah, e simplu: din cauza mamei mele! Ea era o persoana extrem de dezordonata. Era normal sa reactionez!” Care este adevarul? Tendintele compulsive aproape identice ale celor doi frati nu au nicio legatura cu felul de a fi al mamelor lor ci cu genele identice pe care le au. Faptul ca au crescut in medii diferite nu a anulat aceste predispozitii. Ele s-au manifestat indiferent de mediu, transformandu-i in „obsedati” (nu stim cum fac fata sotiile lor).
Harris a mers mai departe si a demonstrat cum „zecile de studii” care sustineau contrariul („parintii isi modeleaza copiii intr-o mare masura”) fie nu aveau grupuri de control corespunzatoare fie nu foloseau tehnicile de analiza statistica necesare. Cu alte cuvinte, sustineau un mit!
Si pentru a intelege ce se poate intampla cu logica atunci cand cineva iti distruge o idee in care ai crezut toata viata, iata raspunsul lui Frank Farley, nimeni altul decat un fost presedinte APA:
Harris’s thesis is absurd on its face, but consider what might happen if parents believe this stuff! Will it free some to mistreat their kids, since „it doesn’t matter”? Will it tell parents who are tired after a long day that they needn’t bother even paying attention to their kid since „it doesn’t matter”?
Refuz sa cred ca un idiot ar fi putut ajunge in fruntea APA asa ca ii ofer lui Farley circumstante atenuante (cele de mai sus). Harris nu spune nicaieri ca felul in care parintii se comporta in relatia cu copiii lor nu conteaza. Iar din teoria ei nu rezulta in nici un fel ca, daca parintii nu influenteaza semnificativ trasaturile de personalitate ale copiilor, ar fi normal sa-i tina dintr-o chelfaneala in alta sau chiar sa-i abandoneze.
Parintii se comporta frumos cu copiii lor (le acorda atentie la sfarsitul zilei, desi sunt obositi) nu doar pentru ca vor sa aiba un anumit gen de copii (si, afland asta, vor renunta) ci si pentru ca ii iubesc! Cat de multa minte e necesara pentru a intelege asta? (intrebare retorica pentru Frank Farley si altii ca el) Chiar si mamele sobolan se comporta frumos cu progeniturile lor! (cred ca Farley, totusi, nu doar ca nu era un adept al psihologiei evolutioniste, dar poate nici nu vazuse vreodata cativa catelusi adorabili alaturi de mama lor)
Bine, Adriene (sic!), ai putea intreba, dar ce fac pana la urma parintii? In ce fel conteaza ei? In multe feluri, prietene, nu-ti inchipui ca ai scapat de responsabilitate. Nu vrei tu sa te gandesti la ele? (rogu-te, fara graba si dupa ce iti trec emotiile puternice) Nefiind sadic, te ajut si eu putin:
Parintii au puterea de a-i face pe copii sa se simta iubiti si in siguranta! Dar au si puterea de a-i umili, a-i descuraja, a-i invinovati, a-i insulta sau a-i face sa se simta neintelesi (la fel si partenerii de cuplu intre ei, apropo!). Aceasta nu este echivalent cu a spune ca le modeleaza trasaturile de personalitate! Pur si simplu parintii le fac copiillor viata mizerabila sau frumoasa!
Ti se pare putin lucru? Intelegi de ce nu-ti vine, acum, sa il suni pe tatal tau? Sau, invers, intelegi de ce iti pasa de el si ii oferi lunar 10% din salariul tau? Si de ce iti place si ti se pare normal sa-i spui mamei tale ca o iubesti?