Din feedback-urile pe care le primesc (acesta este un articol arhaic, din 2010) inteleg ca vizitatorii sitului sunt fie studenti, fie deja absolventi ai unei forme de invatamant superior (inclusiv doctorat sau MBA). Prin urmare, oamenii care in decursul vietii lor au dat numeroase examene (si nu au copiat niciodata, nici macar o data, desigur). Asa ca ma voi referi la o experienta comuna: esecul la examen (pe care nu il echivalez cu restanta, un esec, pentru o persoana de tipul high achiever, poate fi o nota de 9).
Acum, daca te regasesti si tu in aceasta multime fericita expusa periodic evaluarii, sa nu-mi spui ca nu ai incercat sa-ti explici cauzele unui esec si asa:
- Profesorul a fost excesiv de sever
- Are ceva cu mine (m-a tinut minte de cand…)
- Nu a corectat lucrarea mea cu atentie
- Baremul era gresit (valoarea raspunsurilor era alta)
- Nu ne-au asigurat conditii corespunzatoare (prea cald, prea frig, zgomot, agitatie in amfiteatru)
- Nu m-am putut concentra din cauza … (urmeaza un eveniment in care ai fost implicat fara voia ta, de pilda un autobuz aglomerat in care ai calatorit)
- Pur si simplu am avut ghinion
- Colegii mi-au pus tot timpul intrebari si m-au scos din ritm
- Dumnezeu a dorit sa-mi dea o lectie
Ce au in comun toate aceste explicatii? Ceva simplu: evitarea responsabilitatii. Intotdeauna altcineva sau altceva este responsabil pentru esecul tau (al meu). Este foarte greu sa spunem „E vina mea” sau „Acest esec imi apartine” sau chiar „Eu sunt creatorul acestui dezastru”, si ce sa mai spun de „Am fost un tampit” sau „Nu ma duce capul la materia asta”?
De ce? De ce ne este asa de greu sa ne recunoastem greselile si sa renuntam la atribuiri externe ale cauzelor unui succes? (cu mecanismul polar, atribuirea succesului propriilor aptitudini, inteligentei, intuitiei, efortului, competentelor evidente) De ce este asa de usor sa aratam cu degetul si sa gasim vinovati in alta parte? De ce, cu o astfel de frecventa (mare) un altul sau altceva este responsabil pentru nereusita, inadecvarea sau ratarea noastra? (inclusiv vieti ratate, pentru a da textului o nota usoara de dramatism)
Psihologia sociala si neurostiintele au raspuns de mult: it’s all in our brains. Avem acest mecanism incorporat, cu scop de autoprotectie. Da, hai sa-i spunem bias de autoindulgenta. Un nume frumos pentru un set de strategii viclene (unde ne sunt inocentii de altadata?) al caror obiectiv este sa apere Eul de inevitabilele lovituri ale realitatii. Cum spunea, inspirat, cineva, „”esecul meu se datoreaza ghinionului sau altor prosti” (cat de adevarat, nu-i asa, mai ales a doua parte).
Gosling (1992, „Egocentric biases in availability and attribution”) le-a cerut profesorilor sa explice esecurile respectiv succesele (era sa scriu „succesurile”, urmand inconstient o erudita si tanara euro-parlamentara) elevilor lor. Cum era de asteptat, profesorii au pus performantele elevilor pe seama propriilor aptitudini pedagogice (stil de interactiune, mod de predare etc) iar pentru nereusite au apelat la atribuiri externe (v-ati prins, stimati studenti, daca va veti dovedi specialisti remarcabili asta se datoreaza profesorilor vostri in schimb, daca veti da chix, asta va arata potentialul modest, pe care profesorii l-au intuit de la bun inceput dar nu vi l-au comunicat, din compasiune)
E posibil ca acest mecanism sa fi fost selectionat evolutionist? Bineinteles, perceptia Eului (autoperceptia) permite o orientare si mai puternica spre supravietuire („uite, ai aici un organism, unul singur, asa ca baga-ti mintile in cap si conserva-l!”) Tu ai renunta de buna voie la un ochi? Poate „da”, daca ai avea in jur de 300. Insa nu ai decat doi iar asta ii face aproape de nepretuit. Chiar si un deget, desi ai 20, conteaza si nu exista motive rationale pentru a scapa de el sau a-l vatama, tinandu-l sub roata unei masini (apelez la imagini vizuale pentru a face ideea mai intensa). Poate un ovar sau un testicul? Cativa dinti din fata? Cu atat mai mult intregul, sistemul unic continator al acestor viscere sau membre merita protejat. Unicitatea lui este perceputa prin intermediul Eului. Simti ca esti un anume organism si nu mai este nimeni ca tine (iar tot ce este rar este si valoros, deci demn de a fi aparat cu strasnicie). Eul amplifica preocuparea pentru organism, te obliga sa-ti folosesti capacitatile mentale superioare in directia satisfacerii nevoilor lui. E adevarat, Eul se poate indeparta si chiar disocia de nevoile organismului dar asta e o alta, si nefericita, poveste.
Ce rost ar avea sa protejezi ceva lipsit de valoare? (mai stii casetofonul acela vechi, pe care l-ai aruncat dupa ce ai instalat combina muzicala?) Iar esecul exact asta face, iti distruge sentimentul valorii personale („nu e nimic de capul tau deoarece, poftim, nu ai trecut interviul, te-a parasit barbatul sau femeia, copilul tau are note proaste iar de notele tale din facultate, ce sa mai zic?”). E natural, din perspectiva motivatiei de supravietuire, sa atribui cauzele cuiva din afara organismului tau pentru a-ti proteja astfel valoarea personala si sa conectezi reusitele cu abilitati si calitati personale, de natura sa te faca sa vrei sa traiesti.
Era necesar ca biasul de autoindulgenta (numit si egocentric) sa existe si nu vad de ce ne-am supara atunci cand se manifesta. Pana la urma, suntem doar niste oameni incercand sa apucam urmatoarea masa. Pe de alta parte, recunoasterea greselilor (si corectarea lor, astfel incat sa nu mai repetam aceleasi sweet little stupid things) ne-ar putea asigura un avantaj evolutionist. Mi se pare ca ne aflam in acest punct. Aroganta creierului („eu sunt ok, e doar vina ta”) poate fi inteleasa si tratata cu rabdare, asa cum interactionezi cu un copil de care iti e foarte drag dar te innebuneste cu exigentele lui infantile. Privind mai indeaproape, o parte a creierului (lobii frontali) se raporteaza cu intelegere si calm la o alta parte (sistemul limbic) mai primitiva. Nu se pot desparti si ar fi absurda o incercare de separare (sa te rupi de emotiile si impulsurile arhaice), nu se pot ignora reciproc dar nici nu pot coabita fara sa comunice. Ar putea fi un semn de buna sanatate mentala si de adaptare superioara la realitate sa tina cont una de alta si sa-si negocieze nevoile. Tendinta de a fi partinitori exista si ii face amuzanti pe oamenii care sustin contrariul (si periculosi, de la un punct). Cred ca e mai bine ca ea sa fie cunoscuta si acceptata. Mai departe, exista loc pentru schimbari interesante. Crede-ma pe cuvant! Analiza mea este impartiala si obiectiva.