deoarece zeii au plecat

Am promis ca voi face public unul din cursurile teoretice de la APPS DE VACANTA si, pentru a nu avea probleme cu imaginea de sine, sectiunea „ce inseamna pentru dvs a va tine o promisiune?”, iata, ma conformez. Din „documentul” de mai jos poti afla, in cazul tragic in care nu ai decoperit pana la aceasta varsta, daca fericirea poate fi sau nu cumparata cu bani.

Este posibil sa nu intelegi unele paranteze sau idei din text si te asigur ca nu e vina ta. Ele fac legatura cu idei din alte documente sau exercitii de la curs. Cu durere in sufletul imaterial trebuie sa marturisesc, vinovat, ca am scos  emoticoanele. Promit sa ma indrept!

Esti nefericit daca nu ai bani si poti deveni fericit daca reusesti sa castigi (sau sa furi, fiind manglitor)  mai multi bani? Studiile de psihologie pozitiva (reperul meu stiintific in aceasta problema) par sa spuna ca NU  dar acest raspuns trebuie citit in mod corect. Mai exact:

Exista o relatie pozitiva intre venituri si satisfactia cu propria viata dar aceasta relatie nu este lineara. Ce inseamna asta? Inseamna ca, pe masura ce castigi din ce in ce mai multi bani, contributia adusa de aceste venituri suplimentare la nivelul tau de fericire este tot mai mica si, dincolo de un anumit nivel, aproape nula. Prin urmare, pentru fericire…

…banii conteaza, dar nu foarte mult.

Cel mai mare spor de fericire il inregistreaza oamenii aflati la limita saraciei (cu mari dificultati in asigurarea necesitatilor primare) atunci cand castiga mai multi bani (gandeste-te la o persoana in varsta, cu o pensie de 300 de lei pe luna, ale carei venituri se dubleaza brusc, prin generozitatea unei nepoate indepartate) Deci banii conteaza cel mai mult (din perspectiva impactului avut asupra satisfactiei cu viata) pentru cei care au foarte putini bani.

Pe masura ce urcam pe aceasta scara banii continua sa conteze insa din ce in ce mai putin (si, de la un moment dat, adica de la un anumit nivel al veniturilor, nu mai conteaza aproape deloc) Ai vrea sa stii care este acest nivel?

Nu am date pentru Romania (stiinta nu a ajuns la acest nivel la noi) dar iti pot oferi datele din SUA (cea mai interesanta tara de pe glob din punct de vedere al dezvoltarii cercetarii de toate tipurile)

http://faculty.arts.ubc.ca/jhelliwell/papers/Helliwell-Putnam-PTRSL2004.pdf

Sub 50.000 de dolari pe an exista o asociere modesta intre venituri si fericire iar peste 50.000 orice suma suplimentara nu mai aduce, practic, nici un spor semnificativ. Daca tu ai fi o persoana medie din SUA si ai castiga deja un pic peste 4.000 de dolari pe luna orice castig suplimentar (5.000, 6.000, 7.000…20.000 etc.) nu ar mai avea impact asupra satisfactiei tale cu viata. Daca te-ai incapatana, totusi, sa castigi mai mult, imaginandu-ti ca astfel vei fi mai fericita, te anunt ca esti inscrisa la vanatoarea mistretului cu colti de argint.

Pe o perioada de 60 de ani (1940-2000) in care PIB-ul american s-a triplat (adica americanii au devenit de trei ori mai prosperi, ajungand, la nivelul unei familii medii, sa aiba de doua ori mai multe masini plus aparate de aer conditionat, inexistente in anii 40, televizore color, computere etc.) nivelul satisfactiei cu viata a ramas constant. De ce?

http://internal.psychology.illinois.edu/~ediener/Documents/Diener-Seligman_2004.pdf

Merita sa te uiti pe studiul de mai sus, a fost citat, in literatura de specialitate, de 1140 de ori (e un numar colosal)

Poate America nu este relevanta asa ca hai sa ne uitam la Germania (un studiu cu un esantion spectaculos de mare, realizat longitudinal)

Cei mai saraci germani (cu venituri anuale sub 10.000 de dolari: urmaresc un manual scris pentru americani) au niveluri agregate de satisfactie cu viata undeva in jur de 6,4 (pe o scala in care 10 este valoarea maxima) Castigand, prin urmare, mai putin de 700 de euro pe luna (am transformat pentru tine), sunt la 6.4.

Si acum sa ne uitam la cineva care castiga de 4 ori mai mult (2.800 euro pe luna) Care crezi ca este scorul life-satisfaction?  Este in jur de 6,7. Sa mergem mai sus! Ce venituri anuale crezi ca sunt foarte putin peste 7,0? Iti spun eu: pe la 75.000 de dolari (un pic sub 5.000 de euro pe luna) Si cine este la 7,5? Cetateanul german cu venituri intre 150.000 si 200.000 de dolari pe an (mai mult de 10.000 de euro pe luna)

Cum ne explicam aceste corelatii modeste (si apoi nule, dincolo de un prag), cel putin pentru locuitorii tarilor dezvoltate din punct de vedere economic si social? Iata cateva idei:

• Modelul adaptarii hedonice (oamenii se obisnuiesc relativ repede cu nivelul superior de confort si il percep ca fiind de la sine inteles; nu peste mult timp, cand ne vom confrunta din nou cu temperaturi peste 35 de grade, vei fi nefericita daca nu vei avea aparat de aer conditionat, mai ales daca stai la ultimul etaj  (dar nu vei percepe ca o binecuvantare prezenta aerului conditionat, instalat deja in urma cu 3 ani)
• Cresterea nivelului de aspiratii in contextul comparatiei sociale (daca iti permiti sa mergi in vacanta in Grecia benchmark-ul tau nu il mai reprezinta cei care merg la Vama Veche ci aceia care merg in Thailanda sau in Caraibe)
• Cresterea veniturilor este insotita de cresterea nivelului de stres (emotii negative generate de responsabilitatile  si presiunile mai mari ale unui job foarte bine platit, anxietati in legatura cu investitiile etc.) iar asta trage in jos satisfactia cu viata (ce castigi pe o parte pierzi pe alta)

Fireste ca intelegerea acestor mecanisme psihologice ne permite sa le gestionam intr-un mod intelept, astfel incat sa maximizam nivelul de fericire minimizand costurile. Ai vrea sa stii cum?

Poate iti povestesc dar mai intai vreau sa ma refer si la natiuni (pentru ca si gradul de „fericire” al tarilor a fost studiat, facandu-se chiar clasamente; americanii au mers si mai departe, ei si-au clasificat propriile state: daca vrei sa emigrezi te anunt ca cele mai fericite state par a fi Hawaii si Louisiana, evident, ultimul inainte de Katrina)

Exista o legatura destul de buna intre PIB-ul unei tari si fericirea locuitorilor ei, in sensul ca PIB-ul este un predictor puternic al nivelului de satisfactie al cetatenilor. In general tarile mai bogate sunt mai fericite decat tarile mai sarace dar exista si exceptii.

Sondajul Gallup Worl Survey din 2006 nu contine nicio tara cu un venit mediu anual mai mic de 2.000 de dolari aflata mai sus (pe scara satisfactiei cu viata) de orice alta tara cu un venit mediu de 20.000 de dolari pe an. Daca iti place statistica: coeficientul Pearson este 0,82 (adica foarte mare) In medie, tarile bogate au cetateni satisfacuti iar tarile sarace nu (atentie, vorbim de grupuri agregate de oameni si nu de indivizi particulari!)

Din acest punct de vedere este mai bine sa te fi nascut intr-o tara bogata si, in ipoteza in care iti pregatesti urmatoarea incarnare  (glumesc, nu cred in asa ceva) iti sugerez Elvetia (printre cele mai bune scoruri satisfactie medie cu viata-PIB pe cap de locuitor), Suedia, Danemarca, Novegia, Finlanda (ti se pare ca sunt dintr-o anume parte a Europei?), dar si Australia, Luxemburg, Irlanda, Olanda sau Canada.

Alte variabile fiind constante, nu conteaza daca esti suedeza sau olandeza. Din clipa in care PIB-ul a sarit de 8.000 de dolari pe cap de locuitor, ne spune Martin Seligman in Authentic Happiness,  corelatia intre puterea de cumparare si fericire dispare (Romania e data ca exemplu negativ in cartea lui, cu o satisfactie medie cu viata de 5,88, la acea data, mai mare decat a Bulgariei dar mai mica decat a Nigeriei) cu mai mult de jumatate de punct)

Dar am si vesti bune: Robert Biswas Diener, supranumit Indiana Jones al psihologiei pozitive, datorita locatiilor exotice in care a studiat fericirea, a comparat oamenii strazii dintr-un oras din California  cu cersetorii si prostituatele din mahalalele orasului Calcutta. Primii erau mai nefericiti! Dar cel mai interesant rezultat a fost un altul: in numeroase domenii ale vietii cersetorii si prostituatele de la periferia Calcuttei aveau un nivel al satisfactiei destul de apropiat de acela al studentilor de la Universitatea din Calcutta. Iata ca si in conditii de saracie extrema oamenii pot gasi motive pentru a fi fericiti, modificandu-si asteptarile.

Apropo, detin cateva proprietati imobiliare in Calcutta, crezi ca te-ar interesa? (hihi!)

Vreau sa subliniez ca a fi bogat sau a trai intr-o tara bogata nu este deloc echivalent cu a fi fericit. Exista tari mai degraba sarace cu un nivel rezonabil de fericire (India este la 6,70 in clasamentul mentionat de Seligman), pe de o parte, iar dorinta permanenta de bunuri si servicii tot mai sofisticate, in cazul celor prosperi din punct de vedere economic, anuleaza efectele castigurilor superioare, pe de alta parte.

Psihologia pozitiva pare a evalua materialismul  care a proliferat in societatile dezvoltate ca fiind mai degraba toxic pentru fericire (mistretul cu colti de argint) Daca intelegem asta ne putem proteja de el alegand sa cheltuim banii in moduri inteligente (care genereaza fericire in mod durabil) Ce pacat ca nu am timp (acum) sa-ti descriu aceste moduri!  Dar ma bazez pe intuitia si intelepciunea ta!

Vreau, totusi, sa-ti ofer un indiciu: poti experimenta un spor semnificativ de fericire atunci cand…atentie…alegi sa cheltui banii… pe altcineva (de la a face daruri si a-i ajuta, tintit, pe cei cu anumite nevoi pana la a oferi angajatilor profit-sharing bonuses)

Adrian, dupa ce ca nu am suficienti  bani tu imi spui acum si sa-i dau altora?, parca te aud! Da, in principiu asta iti spun dar apreciaza, te rog, ca nu am spus si cat de mult sa dai altora! Un studiu interesant publicat in Science (2008) sugereaza ca nu cantitatea conteaza! (ci actiunea in sine)

http://www.sciencemag.org/content/319/5870/1687.short

In general  A DARUI (bani, timp, cunoastere/expertiza, servicii) este o ruta foarte puternica (in sensul stiintific de „robusta”) catre fericire. Voi reveni la aceasta tema, probabil in toamna (la APPS 2.0) Dar poti testa afirmatia mea, nu-i asa? De ce sa astepti pana atunci? Ah, exista si o smecherie: daca vei darui pentru a fi fericita (impotrivindu-te in sinea ta) iti spun de pe acum ca nu vei fi fericita!  Smecheria este sa stii sa te pui in dispozitia de a darui si sa oferi de dragul de a oferi  si nu pentru un castig ulterior. Dar cum sa te pui in dispozita de a darui? (mai ales daca nu e ceva care sa te defineasca…nu insinuez nimic ) Eh, vezi, de aceea exista psihologie pozitiva, pentru a invata astfel de lucruri!

Voi incheia acest document cu un studiu foarte simpatic din 2008:

http://www.pnas.org/content/105/3/1050.abstract

http://scholar.google.com/citations?user=o_S7lhUAAAAJ&hl=ro

Subiectii au fost invitati sa bea vin in timp ce stateau in fMRI. Iti vine sa crezi pe ce se duc banii contribuabililor? Li s-a masurat activitatea neurala, desigur (ceea ce eu nu pot face cu voi si imi este atat de ciuda deoarece stiu ca va veni o zi cand aceste masuratori vor fi la fel de usoare si putin costisitoare precum masurarea presiunii sanguine, in prezent) si s-a descoperit un grad superior de placere in cazul vinului mai scump.

Si ce daca, te-ai putea intreba! Vinul mai scump este de o calitate mai buna, aproape oricine stie asta. Ah, am uitat sa-ti spun: in ambele situatii era acelasi vin!

Am facut un pariu cu mine insumi (am o anumita diversitate interioara, hihi!) si am castigat (fiind imposibil sa pierd) Am scris un mic articol despre excelenta profesionala si ce anume presupune ea si am anticipat un procentaj mic de vizualizari (in raport cu media). Exact asta s-a si intamplat. Dar nu-mi explic de ce (sic!)

Sa fie mediocritatea profesionala o optiune mai buna? Nimeni in toate mintile nu ar sustine asa ceva. Pe de alta parte, nu ar putea exista ceva „de mijloc” intre excelenta si mediocritate? Fireste ca exista si hai sa numim acest ceva un profesionist suficient de bun (dupa modelul lui Winnicott, pentru prietenii psihanalisti)

Care ar putea fi variabila (factorul psihologic) care face diferenta? Ce anume poate fi atat de puternic intr-un om incat sa-l determine sa studieze si sa munceasca 12 ore pe zi, 7 zile pe saptamana, timp de 10 ani? (ma trec fiorii doar scriind aceste cifre)

Si cel care a atins sau intentioneaza sa atinga excelenta profesionala si profesionistul suficient de bun dispun de un set de calitati (sa le spunem abilitati)  care permit obtinerea unor rezultate superioare (mediocrul nu obtine rezultate superioare si uneori nu obtine  nici un fel de rezultate)

Si atunci, ce anume ii diferentiaza? Sa fie interesul/preferinta vocationala? Nu, nu e nici asta, ambii sunt interesati de domeniul lor. Ce-a mai ramas? De unde ar putea veni aceasta energie fabuloasa? (daca Dr. House ar fi fost un doctor real de cate ore crezi ca ar fi avut nevoie pentru a ajunge la acel nivel? Sunt sub influenta serialului, am mai declarat asta si imi asum intarzierea notorie)

Ar putea cineva sa vizeze excelenta profesionala (sa fie in Top 1%, indiferent de domeniu) doar pentru ca isi propune asta, neavand ceva mai bun de facut? (de exemplu sa iasa la o cafea sau o apa plata cu prietenii) Nu cred. Factorul pe care il am in vedere (cumva si Angela Duckworth, o psihologa pe care o prefer) nu poate fi ales in mod constient. Este vorba despre ceva care exista sau nu iar atunci cand exista, ei bine, nu as fi sigur ca e ceva foarte sanatos (daca definim sanatatea psihologica in termeni statistici ca normalitate)

Te cam tin pe jar? Ok, o sa-i dau si un nume. Excelenta profesionala, pe langa abilitati, perseverenta si interes, mai are nevoie de un ingredient pentru a fi atinsa:

O pasiune mistuitoare. O dragoste incredibila pentru un domeniu. O lebada neagra.

Fie X un barbat si A o femeie. X si A au o relatie sexuala in urma careia A ramane insarcinata. Imediat dupa consumarea actului sexual X dispare pentru totdeauna. A decide sa-si duca sarcina la bun sfarsit. Copilul se naste si creste, fiind ingrijit de mama lui. Devenind constient, intelege ca are un tata si doreste sa-l cunoasca. Uneori se confrunta cu situatii dificile si ar vrea tare mult ca tatal lui sa fie de fata si sa-l ajute. Alteori i-ar placea sa fie acolo doar pentru a-i impartasi o bucurie. Insa tatal lui nu e niciodata prezent. Nici atunci cand este bolnav, nici atunci cand lucrurile merg  bine. Reusitele si esecurile se succed fara  ca tatal sa participe vreodata la viata interioara a copilului. Pana la sfarsitul vietii lui (copilul creste si devine adult) tatal nu apare niciodata. Nu-i raspunde niciodata la rugaciuni (adresate in sinea lui sau facute publice la televizor). Se comporta ca si cum nu ar exista desi e limpede ca trebuie sa fi existat, macar in momentul contopirii sexuale. Se comporta ca si cum nu i-ar pasa de copil. Este un tata neinterventionist in cel mai cinic sens al cuvantului. Daca aceasta nu ar fi o parabola si m-as referi la un om in carne si oase, sunt sigur ca un astfel de comportament ar starni dezgust si dispret (ce tata ar fi atat de lipsit de inima incat sa nu interactioneze in niciun fel cu copilul lui, mai ales daca acesta il roaga plin de speranta, in momente dificile?)

Daca sunt excesiv de subtil (desi nu cred), gandeste-te acum la acel Dumnezeu care, din ratiuni care ne depasesc, nu raspunde rugaciunilor (si nu ma refer la dorinta copilareasca de a primi un trenulet ci la cazurile unor copii care se zbat intre viata si moarte, deoarece parintii nu au suficienti bani pentru o operatie-cativa din fostii mei studenti pot depune oricand marturie!). Din motive care ne scapa, acest Dumnezeu misterios nu intervine in vietile oamenilor pentru a le salva (lasand astfel sa se petreaca tragedii cumplite) si lasa raul sa-si faca de cap. Nu pare a fi preocupat de framantarile, suferinta si durerea omeneasca. Sigur ca putem spune oricand ca are un plan mai inalt, insa nu asta doream sa punctez. Vreau sa scot in evidenta ce inseamna, in termeni observabil, sa fii absent.

Si acum fie un barbat Y si aceeasi femeie A. In urma unei relatii sexuale A ramane insarcinata. Cum probabil te astepti deja, Y dispare si el (oare ce se intampla cu barbatii acestia? Sau este ceva la A care ii indeparteaza?). Totusi, spre deosebire de X, Y intervine din cand in cand in viata copilului (spre disperarea fratelui sau vitreg). Doar ca nu regulat si, oricum, nu se arata niciodata in carne si oase. Eventual, mai vorbesc la telefon………… Y este la curent cu evolutia fiului/fiicei lui gratie unui sistem costisitor de supraveghere prin satelit. Cand considera necesar actioneaza, uneori fara sa i se spuna in mod explicit (poate citi gandurile copilului). Deoarece puterile lui sunt iesite din comun, poate chiar declansa o ploaie torentiala intr-o zi peste masura de calduroasa sau, pentru a fi mai convingator, suspenda temporar legea gravitatiei, astfel incat caderea de la 4 metri (Emil Boc in direct, pentru cine isi mai aminteste) sa fie inofensiva. Spre deosebire de primul tata, acesta, Y, este interventionist.

Daca exact aceleasi comportamente, dar la o scara cosmica, le atribuim lui Dumnezeu, obtinem, in functie de viziune, doua categorii de credinciosi: deisti (X) si teisti (Y). Fac risipa de rafinament? In niciun caz, aceste pozitii reprezinta subiectul unor dezbateri teologice aprinse. Eu doar le dau mai multa concretete, stiind prea bine, de la Piaget, ca gandirea se construieste prin reprezentarea interna a unor actiuni fizice concrete (cunostinte banale de psihologie, sectiunea „dezvoltarea cognitiva a copilului”)

Deismul neinterventionist si evolutionismul pot coabita, insa apare problema nesuferita si aproape insuportabila a indiferentei lui Dumnezeu (tatal care face un copil si apoi dispare pentru totdeauna). Teismul, pe de alta parte, exclude evolutionismul (din cand in cand, Dumnezeu modifica ordinea naturala a lucrurilor. El poate chiar savarsi miracole ce ne par capricioase numai pentru ca nu-i putem intelege intentiile). Cel care crede in Dumnezeu, si in plus este interesat de propria lui coerenta mentala, trebuie sa-si inteleaga pozitia personala (X sau Y) si, mai departe, sa constientizeze consecintele. Spun acesta deoarece sunt sustinatorul integritatii personale, indiferent daca aceasta presupune o perspectiva religioasa ori ateista asupra vietii. Oamenii care isi inteleg limpede credintele, deoarece le-au examinat in mod inteligent si se comporta in acord cu ele sunt preferatii mei, chiar daca credintele noastre difera (fiind, la limita antagonice) Pe de alta parte, ma tem de fanaticii zelosi, capabili nu doar sa darame turnuri inalte, omorand fiinte nevinovate, ci si sa raneasca in mod intentionat, prin cuvinte ofensatoare si propozitii irationale (adica fara argumente).

Cred ca avem datoria de a participa la dezvoltarea unui spatiu al dialogului civilizat, un loc de intalnire pentru minti aflate in diverse stadii de evolutie, poate si cateva exceptionale (nu putem fenta clopotul lui Gauss). Din motive in primul rand estetice cred ca a fi taliban (in sensul de fundamentalist) nu este o optiune in secolul 21. De asemenea, a refuza evidentele sau dovezile neplacute, la fel ca a declara un subiect transat inainte de a-l fi trecut prin filtrele curatate de prejudecati ale mintii imi pare o optiune la fel de regresiva (ancorata in trecut). Eu am ales sa traiesc in acest fel, sa-mi expun ideile unei audiente largi si sa infrunt riscurile unei respingeri. As numi asta o cautare uimita a adevarului.

Iar din punctul in care ma aflu, curiosilor macinati de dilema: „atunci cine raspunde la rugaciuni?”, le-as lansa o contra-intrebare „Poate propriul tau creier? Sau mintile altor oameni?”