deoarece zeii au plecat

Stii cum arata un doctor. Stii si ce face. Poate chiar saptamana aceasta te-ai intalnit cu unul, pe terenul lui (in cabinetul unei clinici). Ok. Daca ar fi sa realizezi o medie (statistica) a tuturor medicilor pe care i-ai cunoscut, ai spune ca mai degraba stiu sa se poarte cu pacientii sau nu?

In cazul in care avem experiente de viata asemanatoare (una foarte restransa, in ceea ce ma priveste) este probabil sa spui „nu”. Cei mai multi medici gestioneaza relatia cu pacientul intr-un fel care nu-l securizeaza, nu-l face sa simta ca este mai mult decat „un caz” si, uneori, il inhiba sau il umileste. Ma grabesc sa mentionez ca exista medici admirabili, nu doar foarte buni profesionisti ci si oameni calzi si protectori emotional (pot oricand sa dau nume)

Totusi, daca, cel putin dintr-un punct de vedere psihologic, relatia medic-pacient este atat de importanta (dincolo de anamneza, retete si scris ilizibil), de ce medicii nu invata la scoala cum sa se poarte cu pacientii lor? Exclud posibilitatea ca cei mai multi sa fie niste indivizi reci, lipsiti de compasiune pentru suferinta umana individualizata, ambitiosi profesional, insetati de status si, nu in ultimul rand, atenti la numarul si marimea conturilor.

Mai degraba cred ca, asa cum o serie de psihologi clinicieni nu sunt capabili sa inteleaga oameni reali, diferiti de cazurile din manual pe care le-au invatat foarte bine pentru examen, tot asa o multime de doctori (si doctorite, ma omoara tocilarii de la Standford, hi hi!) nu reusesc sa se poarte cu pacientii in feluri din care toata lumea ar avea de castigat deoarece aceste aspecte ale inteligentei practice nu sunt recunoscute si cultivate in scoala (da, si in facultatile de psihologie, si ele sunt prizonierele mecanismelor „arhaice”, complet ineficiente, la care m-am referit zilele trecute)

Am dat doar doua exemple care ti-ar putea fi familiare insa ele nu sunt nici pe departe singurele (desi ar putea fi dramatice, mai ales in cazul urmasilor lui Hipocrat din Cos). Scoala nu ii pregateste pe copii (tineri) pentru viata reala. Studentii la medicina nu invata sa vorbeasca (nu in sensul de conversatie) cu un om speriat, confuz sau furios. Ei invata despre oase, vilozitati intestinale si metabolismul intermediar lipidic (chiar invata, nu ca in alte locuri, unde licentierea e un fel de sitcom).

Scoala pune un accent enorm pe memorie si pe inteligenta analitica, uitand complet de inteligenta practica (nu aceea care te ajuta sa repari o chiuveta, desi conteaza si asta, ci acel set de resurse mentale care  iti permit sa ai succes in viata reala). Elevii si studentii parasesc institutiile de invatamant complet nepregatiti din acest punct de vedere (iti doresti foarte tare o consiliere vocationala pentru fiul tau de 17 ani realizata de un psiholog care a terminat facultatea acum doi ani, eventual la Spiru Haret ID?).

Daca ti-ai imagina ca ai aterizat recent pe Pamant, venind din alta constelatie, aceasta stare de lucruri te-ar izbi in toata delicioasa ei absurditate. Desi aproape toti oamenii capabili de gandire cat de cat independenta inteleg lipsa de relevanta pentru viata reala si erorile structurale din actualul sistem de invatamant, ba chiar si unii profesori, in conversatii private (off-the-record), admit asta, (aproape) nimic nu se intampla.

Mi se pare uimitor. Eu, unul, ma simt coleg cu Cantareata cheala, asteptandu-l pe Berenger (ori am incurcat personajele?). Nimic  nu se intampla (cu mici si minunate exceptii). Aceeasi poveste veche de cand lumea (de fapt, veche de prin anii 1850, cand invatamantul a fost standardizat pentru a raspunde nevoilor liniilor de asamblare). Cunosc o multime de oameni care au copii in diferite clase si toti imi povestesc (atunci cand ii las, am si eu praguri de toleranta), in registre emotionale variate, de la dezamagire profunda la panica si revolta, cate ceva despre plictiseala generalizata ce pare a pune stapanire incet, dar sigur, pe odraslele lor. Prieteni, la ce va asteptati? Nu ati experimentat si voi exact aceleasi lucruri?

Nu am nimic cu doctorii, pentru a reveni la inceputul acestui articol. Nici cu psihologii clinicieni. Nici cu economistii care au o diploma de MBA dar cumpara case, pe credit, in 2008. Si in nici un caz nu resping inteligenta logico-matematica, atat de valorizata in scoala (alaturi de memorie). Vreau doar sa subliniez (sa strig?) ca abilitatile academice recompensate de scoala coreleaza modest cu succesul in viata.

Si nu pentru ca o spun cativa cercetatori pasionati (psihologi) ci pentru ca se vede cu ochiul liber (cati dintre copiii de 9 si 10 lucreaza acum, adulti fiind, pentru fosti elevi mediocri?). Scoala ii pregateste pe copii si pe tineri pentru urmatorul nivel scolar (elevii de clasa a saptea sunt pregatiti pentru clasa a opta) cand, de fapt:

Scoala trebuie sa-i pregateasca pe copii pentru viata!

Dar scoala nu a facut  asta (cu tine) si nu o face nici cu copiii tai. Nu poti sta cu capul in nisip, contestand afirmatia de mai sus (nici nu cred ca o contesti, stiu ce hram poarta vizitatorii blogului). Dar nici nu stii ce sa faci, nu-i asa?

Eu am renuntat la orice speranta privind reformarea (radicala) sistemului. Sunt optimist prin firea mea dar nu si in acest caz. Insa exista solutii alternative. Tu! Sotul tau! (sau nevasta ta) Partenerul din uniunea consensuala! (poate si amantul?-scuze, nu ma pot abtine, m-am cenzurat excesiv in scoala)

Parintii pot compensa daunele provocate de scoala! Aceasta este solutia mea. Cred ca responsabilitatea revine parintilor (ei au si misiunea de a identifica oportunitati in afara scolii, activitati asa-zis extracurriculare etc.) Ca un computer setat acum doua secole, scoala va continua sa ruleze aceleasi continuturi neinteresante si strategii didactice care ii plictisesc de moarte pe copii si ii determina sa chiuleasca (sau macar sa-si doreasca foarte tare asta: Iti propun un mic test. Luni spune-i copilului tau ca scoala s-a amanat. Ce crezi, se va deprima sau va fi fericit?)

Insa daca scoala ramane aceeasi scoala (ca pe vremea ta) tu poti fi un altfel de parinte! Si, intr-o zi, cand suficient de multi copii crescuti in acest fel (reparator) vor fi devenit adulti, poate vor genera, impreuna, acea presiune politica apta sa revolutioneze un sistem caruia ii sunt daruiti cel putin 12 ani din viata (daca nu 15 sau 17).

Tu ai renunta, incepand din aceasta clipa, la 12 ani din viata ta?

PS Am fost inspirat sa scriu acest articol de un Chris Martin (Coldplay) senzational intr-un concert la Sydney (a fugit, extaziat, printre spectatori). Pentru curiosi: omul a absolvit University College London, specializarea Limbi clasice (latina si greaca).

Am mizat pe cine trebuie. Da, sunt “albastru” (pentru connaisseuri). Ma intereseaza empatia, responsabilitatea sociala si excelenta. Nu-mi plac corporatiile. Cred ca oamenii care prospera, in feluri stiute si nestiute, sunt ajutati de cei care nu prospera si, din acest motiv, au o datorie fata de ei.

Obama nu este un sfant. Nici Clinton nu a fost si ne-a lasat sa vedem asta (i did not have sexual relations with that woman). Insa intre Bush (la vremea respectiva) si Romney (astazi) ii prefer pe cei care accepta ca lacomia si competitia sunt adanc programate in circuitele noastre neurale dar cred ca nu e obligatoriu ca lucrurile sa ramana asa.

i dream of gardens in the desert sand..

Vineri noapte, inspirat de un profesor american de stiinte cognitive care pare a-mi fi furat ideile (sau invers) am scris un articol despre scoala. Despre calamitatea moderna numita „scoala”. Spre marea mea surprindere, acest articol a intrat direct in TOP 10 (conform Google Analytics), fenomen foarte rar si, atunci cand se produce, relevant (TOP 10 = cele mai citite 10 articole de pe blog)

Oare am apasat pe un buton sensibil? (nu am primit mailuri revoltate, doar aprecieri si nuantari) Evident ca „da”, in era Facebook se intampla sa existe din ce in ce mai multi parinti responsabili, dornici sa asigure copiilor (vietatilor dragalase) cele mai bune conditii de dezvoltare. Cum sa nu fie interesati daca scoala sprijina sau saboteaza acest proces?

Nu as fi revenit asa repede la acest subiect (in ciuda popularitatii articolului) daca in seara aceasta o mama din categoria de mai sus (corporatista, profund interesata de parenting, iubindu-si foarte mult fetita) nu mi-ar fi povestit cate ceva despre lucrurile absurde (evaluarea ei) care se intampla la scoala privata unde ii merge odorul (nu voi dezvalui suma indecenta pe care trebuie sa o plateasca)

Poate ti-au devenit si tie limpezi stupiditatea si lipsa de relevanta pentru viata reala a programelor scolare actuale?  Poate ai devenit si tu constient(a) de lipsa de vocatie a unor oameni care se ocupa de copilul tau? Poate ti se par si tie lipsite de sens o multime de materii studiate la scoala? Poate ai cateva idei legate de ce s-ar putea studia in locul lor, valorificand in mod inteligent un timp care nu se va mai intoarce niciodata? (si esti de doua ori frustrata, in acest fel, deoarece realizezi ca sunt imposibil de implementat in primul rand din pricina rigiditatii legislative)

Poate ca esti (in felurile de mai sus). Poate ti-ai dat voie sa vezi (ca in atatea alte aspecte ale vietii noastre publice) ca imparatul e gol. Doar ca asta nu te ajuta in nici un fel. De aceea vreau sa-ti dau o veste buna:

Exista numeroase lucruri pe care parintii le pot face, minimizand influenta negativa a scolii.

Si as putea scrie o carte despre ele dar nu o fac, nefiind parinte (nu am suficienta credibilitate, nu am trait „pe pielea mea”, a puradelului, de fapt, absurditatile sistemului actual de invatamant). De aceea as lansa o invitatie psihologilor care au deja copii de varsta scolara, care nu se tem sa-si puna in cap milioane de oameni (profesori si parinti traditionalisti, ancorati in propria lor educatie de acum depasita) si sunt la curent cu cele mai noi cercetari din sfera stiintelor cognitive.

Promit sa ofer consultanta in cazul unui astfel de proiect!

Pana atunci as putea oferi, din cand in cand, cate un medicament impotriva virusului care circula prin scoli si care ucide (sau diminueaza foarte mult) creativitatea, nevoia reala de invatare si placerea descoperirii.

Exemplu: crezi ca este potrivit ca prichindelul sa aiba o voce si o pozitie personala in relatiile lui cu diverse figuri ale autoritatii? (profesori, in primul rand)

Nu te grabi, impulsivule, ai putea regreta un „da” mult prea entuziast! Sigur, sigur, crezi ca este un lucru bun ca odrasla ta sa spuna ce gandeste (civilizat, desigur) fara frica? (da, eu asta cred!) Bine, daca vrei sa ai un astfel de copil si, ulterior, un adult care sa-si asume ideile, cu riscul de a produce disconfort, iata ce ai de facut…totusi, nu vrei sa te mai gandesti putin? (unii profesori au maturitatea emotionala a unor copii de gradinita si l-ar putea pedepsi, umili sau chiar altoi la nota)

Bine, sa nu avem apoi vorbe cum ca nu te-am avertizat! Daca vrei sa ai un copil liber, un copil care nu se teme sa-si exprime gandurile in raporturile lui cu autoritatea si are curajul propriilor opinii, iti recomand urmatorul lucru:

Stimuleaza-l sa te infrunte!

Da, ai citit bine! Prima autoritate esti tu. Incurajeaza-l sa-si comunice pozitia personala. Nu o sa-ti placa! (nici mie nu-mi placeau studentii care aveau ceva de comentat dar am suportat stoic) Niciunei persoane intr-o pozitie de autoritate nu-i place sa fie confruntata (in afara de sadicii care gasesc aici pretexte excelente pentru a-si revarsa agresivitatea) Insa viata are si gusturile ei amare, bune pe termen lung.

Copiii (si adultii) au nevoie sa simta ca pot sta (intelectual) pe picioarele lor si nu trebuie, simbolic vorbind, sa devina asemenea unor presuri (de cate ori faci asta cu seful tau?). Capacitatea aceasta nu se naste, miraculos, cand citesc rezultatele de la BAC (sau cand isi unesc destinele in fata Domnului Iisus, cronic absent din casele care pretind ca ii sunt inchinate in ultimii 2.000 de ani-vezi, acesta ar putea fi un exemplu personal de infruntare a autoritatii divine!!)

Puterea de a-si asuma ideile si credintele personale se dezvolta incetul cu incetul, prin grija, atentia si (ne)rabdarea unor oameni care iubesc aceasta trasatura umana. Adica tu si nevasta-ta! (sau invers). Da, aceasta putere se cultiva. La inceput ea exista doar ca o samanta si, in timp, poate germina si inflori. Astfel apar adulti curajosi, care le striga diversilor imparati goi pe care ii intalnesc, in calatoria vietii, „Sunteti gol, Maiestate!”

Insa ei nu vin din neant. Cineva i-a inspirat sau i-a ajutat sa fie astfel. Cine ar putea fi cea mai potrivita persoana pentru copilul tau?

Tu, prietene! Incurajeaza-l sa spuna ce are de spus, chiar daca nu-ti convine! Mai ales daca nu-ti convine! Lucrurile acestea, repetandu-se zilnic, te vor enerva, te asigur! („cine sa crede rahatul asta cu ochi sa-mi spuna mie ca gresesc?”) Totusi, nu cred ca ti se vor astupa arterele din acest motiv, adica nu cred ca vei ajunge pe mana specialistilor in boli cardiovasculare (decat daca nu faci sport suficient)

Iar recompensa pentru provocarea episodica a stimei tale de sine va fi o vietate ceva mai mare, capabila de erectie respectiv de lubrifiere, dornica sa ocupe o pozitie personala in lume (inclusiv in lumea ideilor), probabil cu unele probleme cu anumite figuri retardate (emotional) ale autoritatii dar, dincolo de aceste mici inconveniente, fericita pentru sansa oferita (sau descoperita) de a gandi cu mintea proprie.

PS Si as mai avea cam 100 de alte sugestii si recomandari. Dar ai si tu mintea proprie, nu?