nu ti-am promis o gradina de trandafiri

27 08 2012

Ma iubesti? Ma iubesti mult? Sigur, sigur? Promiti ca ma vei iubi toata viata?

Nu stiu daca esti in dispozitia de a medita la promisiuni sau daca ai un prichindel care ti-a reamintit, intr-un mod crud, specific varstei, ca nici astazi, cu accent pe „nici”, nu ti-ai tinut promisiunea. Dar hai sa ne gandim daca actul de a face ceea ce ai promis este intotdeauna un lucru bun (daca esti o persoana demna de consideratie morala pentru ca ti-ai respectat promisiunea).

De exemplu, eu iti promit ca, la sfarsit de saptamana, vom merge impreuna, pe uluitoarea autostrada, pana la Cernavoda, pentru a admira centrala nucleara (parintii nostri sunt militanti ecologisti, nevrotici, fireste, iar noi, doi adolescenti, mai ales tu, simtim nevoia sa ne diferentiem de ei). Si iata ziua de sambata sosita si pe mine la volanul masinii primite de la bunicul meu pentru meritul de a fi promovat BAC-ul, in a doua sesiune (promovarea BAC-ului, daca nu esti la curent cu ultimele evolutii scolare, este o reala performanta).

Totusi, in timp ce merg spre tine, ascultand postul meu favorit de stiri, Trinitas, imi ajunge la urechi, de fapt in aria Wernicke, urmatoarea informatie: „La Cernavoda a avut loc un grav accident nuclear, un fel de Cernobil la puterea a doua din punct de vedere al nivelului radiatiilor eliberate in mediu”. Nu-mi place aceasta veste insa eu sunt o persoana morala, nu un ins inconsistent care actioneaza dupa cum bate vantul.

Promisiunea este promisiune!

In cazul in care propozitia de mai sus iti pare lipsita de forta informationala (nu transmite nimic) lucrul acesta se datoreaza limitelor Internetului (ar fi necesar sa auzi componenta ei paraverbala). Ceea ce vreau sa spun este ca, pentru a fi in acord cu teoria mea etica de inspiratie neokantiana (oare prichindelul stie?), este necesar sa fac lucrul pe care am spus ca-l voi face, indiferent de consecinte.

Pentru ca, daca nu-mi tin promisiunile si vin cu tot felul de explicatii („este periculos sa ne expunem unui nivel inalt de radiatie, am putea ramane impotenti, in primul rand tu, care stii ce karma proasta ai!”), pun in pericol relatia mea cu tine. Si e si normal sa se intample asta: ce incredere ai mai putea avea in mine daca una spun ca voi face si alta fac?

Vezi, eu vreau sa fiu un tip integru, pe care tu, prietenul meu, sa te poti baza. Am promis ca mergem la Cernavoda, mergem la Cernavoda! Ca ploua, ca ninge, ca e furtuna, ca a explodat centrala, nu conteaza! Respectarea promisiunii este un lucru mult mai important.

Sau poate ca nu? In acest caz, tu (un altul, nu prietenul meu adolescent, foarte interesat de masturbare), o persoana rationala, ai putea gandi ca respectarea promisiunii nu produce nici un fel de bine, ba este chiar periculoasa pentru amandoi (si alte sute de mii de cetateni din apropierea orasului Cernavoda, fara a-i aminti si pe restul, pentru ca asta ar crea panica).

Este un lucru bun sa respecti o promisiune, dar nu prin el insusi, ci numai daca respectarea promisiunii produce rezultate pozitive adica, pe scurt, face bine cuiva. Poate esti de acord cu aceasta pozitie mai nuantata. Iti dai seama, totusi, cat este ea de periculoasa, mai ales pentru prichindelul tau? Avand o minte mai dezvoltata, poti gasi oricand argumente in favoarea ta, adica ii poti demonstra ca, incalcandu-ti o promisiune, ai evitat un rau mai mare decat binele pe care l-ai fi facut, un rau de care Praslea nu este constient dar pe care il va intelege cand va fi mai mare.

Si mai credeai despre mine ca sunt de partea copiilor! Nu sunt, e limpede! Orice persoana cu un IQ peste medie poate invoca tot felul de motive pentru a justifica o promisiune incalcata. Si, chiar daca nu te convinge, ea s-ar putea simti inocenta, ceea ce nu este putin lucru. Si atunci, nu au dreptate Kant & Co.? Nu cumva  respectarea promisiunilor este un imperativ categoric?

Off, m-am incurcat de tot. Salutari de la Cernavoda! (unde totul este ok, mai putin un dop de cativa kilometri pe autostrada, bine primit de soferi deoarece, pentru a exista un dop, trebuie sa existe autostrada iar autostrada chiar exista, prin urmare traiasca regii asfaltului!)

Publicat in Responsabilitatea | Comentarii oprite

the pilgrim’s progress

27 08 2012

Daca acest articol ar fi citit, printr-o stranie intamplare, de unul din fostii mei camarazi din armata (serviciu militar efectuat, in 1985/1986, la o unitate de topografie), atunci el si-ar putea aminti de tinerelul care umbla cu un dictionar englez-roman de buzunar la el, invatand cuvinte intre doua incercari de a contracara atacurile inamice. Fara succes, evident, inca nu descoperisem fabuloasele tehnici de memorare pe care le predau, pe spranceana, astazi.

Dar inca din acele vremuri aveam o atractie de neinteles pentru UK si limba engleza desi, cu infinita jena recunosc, pe ultima nu am ajuns sa o stapanesc nici in ziua de astazi (do you think I’m a kind of nitpicker?) Intre timp am renuntat la ideea cu vietile anterioare petrecute la Westminster Abbey (sau in imprejurimi) dar nu am reusit sa scap de simpatia irationala pentru britanici sau, pentru a fi si mai nuantat, pentru englezi.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea atunci cand, avand o scurta conversatie cu Google Analytics, am aflat ca, in ultima luna, blogul a fost citit in urmatoarele localitati: London, Slough, Glasgow, Elstree, Stroud, Worcester, Durham, Guildford, Bentford, Cambridge, Crawley, Dartford, Luton, Kenilworth, Oxford, Shepperton, Watford, Wembley, Aberdeen, Cardiff.

Cum am exclus deja posibilitatea sa fie vorba de prietenii mei din vietile anterioare (fratele lui Robin Hood, verisorul lui Geoffrey Chaucer sau ortopedul lui Jonathan Swift, un tip maruntel, presupun), reincarnati, din lipsa de imaginatie, pe aceleasi conservatoare meleaguri, ma consolez cu ipoteza vizitatorilor-compatrioti, inca aflati pe listele electorale permanente, spre disperarea stim noi cui. Si cum nu o pot testa, ma risc si soptesc:

SALUTARI DIN ROMANIA!

Publicat in Akena | Comentarii oprite

deturnarea scorpiei (spre hypermarketul din Verona)

25 08 2012

A minti (definitie): a face pe cineva sa creada un lucru neadevarat (a induce cuiva o credinta falsa). Operand, macar pentru cateva minute, cu aceasta definitie, ce crezi, a minti este intotdeauna ceva rau? Sau exista situatii in care nu doar ca e mai bine sa minti ci e absolut necesar sa minti?

Daca ai o filiatie kantiana vei raspunde „da” la prima intrebare si „nu” la a doua. Iar asta imi da posibilitatea de a da frau liber imaginatiei: Sa presupunem ca soacra ta (esti o femeie) ti-a pus gand rau, avand (ea) o relatie oedipiana nerezolvata cu fiul ei (sotul tau). Si, pentru a scapa de tine (a rezolva rivalitatea), vrea sa te ucida.

Asa ca, intr-o sambata seara, cand sotul tau este plecat intr-o calatorie de afaceri cu secretara lui foarte sexy, inarmata cu un revolver calibrul 45 (folosit recent, dar nu de ea, in zona Empire State Building, spre disperarea lui Bloomberg), se indreapta glont (sic!) spre casa ta (de fapt, a voastra sau, mai bine zis, a ei, deoarece v-a imprumutat banii de avans).

Exact in fata blocului, aproape providential, se afla o vecina clarvazatoare (citeste gandurile oamenilor furiosi). Intrebata fiind daca esti sau nu acasa, ii spune ca tocmai ai plecat spre hypermarket si, daca se grabeste, te poate ajunge din urma. In mod evident, o minte. Soacra ta o crede si schimba directia de mers (si momentul cinetic). Iar vecina ta, calma, deoarece este constienta de destinul tau karmic, urca la etajul 3 si jumatate, unde locuiesti (e un bloc mai special), pentru a te avertiza. Restul este, cum se spune, istorie.

Judecand din punct de vedere etic aceasta situatie si cunoscand, iata, intregul context, poti spune despre indrumarea mincinoasa a vecinei tale ca este corecta sau gresita din punct de vedere moral?

A facut sau nu un lucru bun? Sper din tot sufletul sa consideri ca, mintind, a procedat bine si, chiar mai mult, ca in situatia respectiva minciuna era necesara. Numai ca, daca spui asta, ghici cine va veni imediat sa te intrebe daca nu cumva exista si alte categorii de situatii in care a minti este un lucru bun?

Si daca exista astfel de categorii, cum distingem intre ele? Altfel spus, ce ne poate ajuta sa identificam situatiile in care este bine sa mintim (a minti este o datorie, hi hi!) respectiv situatiile in care este necesar sa spunem adevarul? Ne putem baza pe ceea ce simtim? Sau emotiile de moment, ori asa-zisele intuitii morale, ar putea fi inselatoare? (sa mintim nu pentru ca este bine sa o facem ci doar pentru ca este avantajos pentru noi)

Nu ar putea  gandirea morala, indelung exersata, sa reprezinte un ghid mai bun atunci cand suntem in situatia de a spune sau nu adevarul? Eu spun ca „da”. Dar oare chiar cred asta sau iti induc o falsa credinta?

Publicat in Scoala de Atentie | Comentarii oprite

de ce parintii nu-si mananca, la propriu, copiii (si nici animalele de companie)

23 08 2012

Deaorece, mai devreme sau mai tarziu, cursurile mele ar putea ajunge intr-o librarie digitala, fara aprobarea mea, asa cum s-a intamplat cu unele carti (de care, din fericire, sunt detasat), voi preintampina acest eveniment oferindu-le chiar eu. De exemplu, astazi, iti pun la dispozitie cateva idei (sau teme de meditatie) pe tema valorilor:

O hartie de 200 RON si o alta hartie, mai mica (aceea pe care raspunzi la intrebari despre parinti care isi pot manca, eventual, copiii) Care dintre ele este mai valoroasa? Prima, evident, deoarece exista o conventie sociala foarte puternica (daca te duci cu biletelul meu la casiera de la hypermarket pentru a-ti plati cumparaturile vei face sigur cunostinta cu bodyguarzii). De asemenea, daca as indrazni sa rup hartia ta de 200 RON…off, nici nu vreau sa ma gandesc.

Ce este, de fapt, o valoare? Nu este ceva vizibil (perceptibil). Doar hartia este vizibila. Insa cele doua hartii nu au aceeasi valoare, adica nu sunt la fel de pretioase.

Valoarea este ceva pretios. Este ceva care are pret.

Dar nu se vede! Libertatea este o valoare (nu cred ca vrei sa ti-o pierzi tot asa cum nu vrei sa pierzi o hartie de 200 RON) dar nu poti sa „vezi” libertatea. Responsabilitatea ar putea fi si ea o valoare si, de asemenea, nu poti pune mana pe ea. Dar poti spune „iata un om responsabil” asa cum spui „iata o hartie valoroasa, de 200 RON”.

Desi nu sunt vizibile sau tangibile valorile sunt reale iar cei care mediteaza la ele, adica invata sa le recunoasca, sa le compare, sa le aprecieze incep sa le „vada”. Cu ochii mintii, bineinteles! Vreau sa spun ca, asa cum un copil se uita la o hartie de 200 RON si, pentru el, e doar o hartie colorata, fara valoare, tot asa o persoana a carei constiinta nu s-a trezit se poate uita la un om valoros fara sa fie capabila sa-l recunoasca (sa-l aprecieze). Despre o astfel de persoana as spune ca nu are maturitate spirituala (nu recunoaste valorile sau le amesteca, le percepe eronat etc.) asa cum despre un copil spun ca nu are maturitate cognitiva sau emotionala (iar un copil nu se supara, lucru de care nu as fi la fel de sigur in primul caz).

Este posibil sa traim alaturi de un om valoros si sa nu ne dam seama de asta? Evident! (pentru ca suntem orbi, pentru ca nu ne-am exersat „vederea” valorilor, pentru ca nu stim sa le identificam si, uneori, nici macar sa le numim).

Valorile apar in urma unor judecati de valoare. Iar judecatile de valoare, adica evaluarile, nu pot fi realizate decat de oameni. Animalele nu sunt capabile de judecati de valoare (sorry, Grivei!). Animalele nu pot functiona in plan etic si, din pacate, unii psihopati, lipsiti de constiinta morala, nu sunt prea departe de verisoarele noastre mai indepartate (pe patru picioare).

Pe de alta parte, lumea etica (lumea valorilor) este o lume complexa, in care noi, oamenii, patrundem in diferite grade. Repet, inteleg prin investigatii si constiinta etica un set de reflectii constiente, articulate. Un om poate sa actioneze  ghidat de o valoare insa, daca nu mediteaza la propriile lui actiuni, constiinta lui morala nu este foarte dezvoltata (ca si cum ar actiona mecanic). Fireste ca fapta lui este valoroasa. Insa lumea lui interioara, in plan etic, nu este complexa deoarece ii lipseste dimensiunea reflexiva („de ce fac ceea ce fac?”). Si un copil poate face multe lucruri bune (valoroase), de exemplu sa-si imprumute jucariile, insa nu pentru ca intelege importanta acestor gesturi pentru el, pentru celalalt si pentru grupul social ci pentru ca asa ii cere mama lui sa faca. Aceea nu este dezvoltare morala, este doar supunere oarba sau interesata (este urmata de o recompensa, de exemplu de un pupic).

Asa cum am mentionat la curs, valorile sunt altceva decat preferintele. O preferinta se naste din „Imi place” si nu are nevoie de alte justificari („imi place laptele cu cacao dar nu-mi place cafeaua”). La valori exista ceva in plus. Imi place libertatea (exercitiul ei) dar sunt in stare si sa justific asta, adica pot oferi temeiuri in sprijinul evaluarii libertatii ca o valoare (in sistemul meu de valori, chiar una centrala).

Daca ma ghidez dupa valoarea X trebuie sa fiu in stare sa spun „de ce” pentru a avea complexitate etica (a fi o fiinta mai bogata dpv spiritual). Exemplu:

  1. Cred ca e bine sa existe sclavi (nu cred, e doar un exemplu)
  2. De ce?

„Pur si simplu pentru ca asa cred eu” nu este un raspuns matur (este din seria: „De ce trebuie sa fac asta, Tati?”-„Pentru ca asa spun eu!”). acesta este un nivel de inceput. Dar evolutia spirituala (in planul valorilor) presupune mai mult. Presupune motive, temeiuri, ratiuni. Presupune sa gandim si sa gandim bine (precizarea nu este intamplatoare:uneori gandim prost (ilogic, contradictoriu, incoerent) si nu ne dam seama de asta nici noi, nici cei din jurul nostru). Asa se dezvolta constiinta morala.

Si, asa cum oamenii sunt de inaltimi diferite, tot asa oamenii sunt de inaltimi morale diferite (doar ca acestea nu sunt usor vizibile). Si cum oricine poate banui, o femeie cu chip de inger si 0,72 raport talie-bust (perfect!), poate avea o constiinta morala subdezvoltata (ca sa fiu dragut si sa nu spun „mizerabila”). In Lumea valorilor suntem intr-un plan foarte subtil si avem nevoie sa ne antrenam pentru a ne familiariza cu el.

Te astepti cumva sa te intreb care sunt valorile tale si ce greutate au ele, cum sunt ele asezate in sistemul tau de valori? Nu voi face asta dar sper ca o faci tu. Este foarte interesant sa te uiti la comportamentele tale (dar si la ceea ce nu faci intr-o anume situatie) si sa identifici valorile din spatele lor (daca exista). Si mai interesant este sa afli daca acele valori sunt ale tale sau ale altuia/altora. Pentru a fi ale tale ele trebuie sa fi fost examinate critic, cu atentie si rigoare (si nu expediate ca o tema pentru acasa facuta in timp ce stai pe WC).

Nu am nicio indoiala ca un om care nu si-a examinat valorile, chiar daca duce o viata considerata morala, nu este autorul etic al propriei lui vieti. El traieste viata altcuiva (parinti, invatatoare, profesori, preoti, maestru spiritual, formatorul din psihoterapie) Toti acesti oameni vor ca noi sa ne comportam intr-un anume fel insa noi, comportandu-ne astfel, si fiind chiar apreciati pentru asta, nu suntem liberi dpv etic. Nu suntem proprietarii actiunilor noastre morale.

Suntem prizonierii credintei (frumoase) a altcuiva. Adica suntem, inca, pe un anumit nivel, copii. Nu ne-am maturizat dpv spiritual. Nu am pus sub semnul intrebarii valorile transmise (sau insuflate de celalalt), nu ne-am angajat intr-un dialog atent. Poate am fost sedusi de iubirea sau admiratia inspirate de celalalt. Sau ne-a fost teama de el. Sau am fost conditionati sa ne comportam intr-un anume fel („dresati”, ca sa fiu mai abrupt).

Daca parintii, profesorii, liderii spirituali sau alte persoane aflate in pozitii de influenta ar fi interesate de dezvoltarea morala a celor aflati temporar in grija lor i-ar incuraja sa gandeasca critic pe tema valorilor pe care le transmit. Nu este suficient sa le transmiti pur si simplu! Copilul tau, sau elevul tau, sau studentul tau, daca nu le trece prin mintea lui (minte care sa functioneze corect), devine prizonierul credintei tale (iar tu, nefiind constient, nu stii asta dar te bucuri cand observi cum se comporta).

Avem cortex prefrontal si merita sa-l folosim meditand asupra motivelor pentru care facem (sau refuzam sa facem) anumite lucruri. Nu ma refer aici la analiza psihologica cu radacini freudiene nefalsificabile ci la reflectia etica (sustinuta de dovezi si de logica).

Valorile sunt asemenea unor cladiri care au o baza, o fundatie. Aceasta fundatie este temeiul iar meditatia de tip etic clarifica acest temei (sau temeiuri, daca sunt mai multe). Tie iti sunt clare temeiurile din spatele comportamentelor tale ghidate de valori?

De exemplu, daca la alegerile locale ai decis sa votezi intelegi de ce este important sa votezi? „Imi place sa votez” nu este un raspuns dupa cum „M-am identificat cu umbra bunicului meu” de asemenea nu este un raspuns. Primul te tine in perimetrul preferintei iar al doilea te duce intr-o lume a fanteziilor nesfarsite (afirmatii neverificabile).

In jurul temeiurilor se poate purta o discutie rationala. Se poate comunica. Pot fi aduse argumente iar acestea pot fi respinse. Pe o baza rationala, repet, adica folosind o functie executiva a cortexului prefrontal de care doar oamenii sunt capabili. Oamenii primitivi nu sunt rationali, copiii, adesea, nu sunt rationali (cortexul prefrontal se maturizeaza abia spre 20 de ani), nici unii batrani nu mai sunt rationali iar pisica ta nici atat. De aceea nici nu au probleme etice (cei mentionati).

Daca am sau intentionez sa am o relatie mai apropiata cu cineva vreau sa stiu ce crede despre tot felul de lucruri si, de asemenea, vreau sa stiu si de ce crede ceea ce crede. Aici, uneori, se rupe filmul! Insa putem depasi acest nivel si putem invata sa reflectam la valorile noastre, in situatii de viata, concrete (analiza lipsita de exemple este sterila).

Atentie, nu te indemn sa-ti inseli acum partenerul sau partenera  pentru a avea sansa unei discutii etice foarte inflacarate (sustin creativitatea dar chiar si aici trebuie sa existe unele limite). Iar daca ai facut-o candva (sau se intampla sa fii implicat(a) in ceva asemanator) poate sufletul tau (nu cel imaterial) are deja o anume complexitate etica (sa nu intram in amanunte!)

Dar te indemn sa nu traiesti ca si cum valorile ar fi ceva de la sine inteles, implicite, „simtite” dar niciodata articulate. Te indemn sa iti alegi liber(a) si in mod constient valorile! Pentru ca sunt ale tale (alese de tine) ma astept sa le iubesti si sa faci sacrificii pentru ele. Socrate, considerat un reper dpv moral, si-a sacrificat viata deoarece a inteles ca nu putea trai in acord cu valorile lui. „Ce sens are o viata pe care nu o pot duce in armonie cu valorile mele?”, asta s-a intrebat Socrate. Si a ales sa moara dar exemplul lui este inca viu, desi au trecut aproape 25 de secole.

Valorile dau sens vietii! Valorile fac o viata sa fie buna. Si daca valorile fundamentale sunt puse in pericol moartea in serviciul lor (pentru a le apara sau a le promova) este, desigur, o optiune. Ultima!  Ne putem apara valorile spunandu-ne punctul de vedere, protestand atunci cand este cazul, refuzand sa facem anumite lucruri, mergand la vot. Aceasta este o viata activa dpv etic. Nu doar dpv sexual, sau senzorial, sau emotional, sau cognitiv. Din punct de vedere spiritual. Din punct de vedere al valorilor (pe care nu le-am clarificat sau la a caror limpezire muncim in fiecare zi, cu rezultate modeste sau ridicole, dupa caz).

E posibil ca, data viitoare cand te vad, sa te intreb asa, intr-o doara, care sunt valorile tale. Sau sa te intreb de cea mai recenta dilema etica (crede-ma, sunt zilnic, daca esti atent(a) si consumi glucoza cu asta). Sau daca esti de acord ca unii parintii, daca vor, sa-si manance copiii. Ah, uitasem, deja ai raspuns. Nici eu nu sunt de acord. Totusi, ar fi acceptabil ca unii copii sa-si manance parintii? (sau doar organele, de exemplu ficatii)

P.S. Am eliminat din text referinte si exemple concrete, asociate cu membrii grupului, deoarece ma tem ca nu vor savura acest gen de publicitate. Prin urmare, textul ar putea, pentru tine, sa para uneori un pic enigmatic. Un cost mic, sper, pentru un beneficiu mai mare.

Publicat in Akena | Comentarii oprite

Skol, Mall, (exit) Poll

20 08 2012

Faci parte dintr-un grup si grupul are un lider, formal sau informal. Poate este echipa in care joci sau partidul de care apartii (poti citi „echipa” sau „partidul” si in cheie simbolica) sau poate e vorba de cei mai buni prieteni, alaturi de care te angajezi in curse infernale pe motociclete mai scumpe decat o garsoniera confort 2, spre disperarea celor care vor sa doarma cu geamul deschis.

De asemenea, fiind o fiinta umana, ai si tu valori iar una din ele este loialitatea fata de grup („toti pentru unul, unul pentru toti!”-ca un scurt memento, iti amintesti, sper, daca nu esti adolescent, marsul organizat de PSD, cu multi ani in urma, in apararea unui membru marcant,un anume Bivolaru, mars avandu-l in frunte pe Adrian Nastase; ironia sortii a facut ca amandoi sa ajunga la inchisoare!) Loialitatea fata de grup a fost selectata evolutionist, nu exista nicio indoiala: sansele de supravietuire, intr-un grup, sunt mult mai mari si, pentru a securiza apartenenta la grup, trebuie sa-i fii loial.

Dar ce te faci cu situatiile in care grupul se comporta in feluri pe care nu le aprobi? Si, pentru a simplifica problema, sa presupunem ca grupul se comporta astfel deoarece il urmeaza pe lider (ii pune in practica deciziile). Ce se intampla cu tine atunci cand vezi ca imparatul e gol dar toata lumea se comporta ca si cum ar avea haine minunate?

Da, asta se intampla, experimentezi un conflict, si nu cu grupul, sau cu imparatul, in primul rand, ci cu tine insuti: inauntrul tau doua valori intra in conflict. Pe de o parte avem loialitatea fata de grup (nimeni nu critica hainele imparatului). Pe de alta parte avem pretuirea ta pentru adevar. Pentru tine onestitatea este o valoare si, daca vrei sa fii o persoana onesta, realizezi ca trebuie sa-i spui grupului ca imparatul e gol.

Onestitate vs loialitate fata de grup.

Ce vei alege? Cum stabilesti ce este mai important pentru tine? Ce te faci daca ambele valori sunt la fel de importante? Daca esti onest sunt sanse mari ca grupul sa te excluda sau sa te sanctioneze. O sa te doara. Esti onest dar nu esti loial. Invers, daca esti loial dar nu esti onest, te vei bucura, in continuare, de beneficiile oferite de grup insa, in sinea ta, vei sti ca esti un mincinos (sau un ipocrit). Stii ca imparatul este gol si te prefaci ca nu este. S-ar putea chiar sa fi incercat sa te autoconvingi ca are haine dar ai renuntat, realizand gradul de prostie al acestei tentative.

Nu este o situatie ipotetica, o dilema teoretica la care iti propun sa meditezi in timpul unui meeting plictisitor solicitat de directorul acela executiv si mai plictisitor. Cu siguranta faci parte din mai multe grupuri (si familia extinsa este tot un grup) iar grupurile au ierarhii, nu neaparat formalizate, iar in varful ierarhiilor s-a cocotat cineva. Grupurile au „imparati” iar imparatii, uneori, nu au haine. Le vei spune asta? Va fi onestitatea mai importanta decat loialitatea?

Va fi crescut ceva inauntrul tau, atat de pretios, incat sa risti pierderea unor avantaje? Este mai important sa spui adevarul (adica sa nu te prefaci, sa fii autentic, sa fii sincer, sa spui ceea ce crezi) sau este mai important to go with the flow? (adica sa ignori absenta hainelor imparatului pentru un scop mai inalt)

Situatiile in care ne aduce viata ne permit sa intelegem cu ce fel de ierarhii valorice operam. Este posibil sa crezi ca adevarul si spunerea lui (onestitatea) sunt valori centrale pentru tine pana in clipa in care, privindu-te pe tine insuti, observi ca nu spui adevarul pentru a putea actiona in spiritul loialitatii. Te uiti la propriile tale comportamente si realizezi ca a fi loial este mai important decat a fi onest.

Ar merita, probabil, sa-ti oferi un timp de reflectie pentru a afla de ce loialitatea este mai importanta, conteaza mai mult decat onestitatea. In termenii filosofiei morale asta ar insemna sa incerci sa justifici rational alegerea ta. E posibil sa nu reusesti. Altfel spus, analiza te-ar putea aduce in punctul de a accepta ca loialitatea nu este o valoare constientizata si asumata ci doar un comportament alimentat de frica. Esti loial pentru ca iti este frica. In acest caz inca nu esti un subiect moral. Fiinta ta morala inca nu s-a nascut, este inca in „burta” mamei (adica nu s-a diferentiat de alte aspecte ale mintii).

Dar la fel de bine poti spune adevarul nu pentru ca onestitatea ar fi o valoare reala in sistemul tau de valori ci pentru ca esti o persoana conflictuala. Ai un nivel inalt de ostilitate si, pentru a manifesta aceasta energie, ai nevoie de conflict, de lupta. Asa ca ce faci, poate inconstient? Il provoci! Se intampla ca imparatul sa fie gol? Perfect, ii vei spune sau le vei spune membrilor grupului. Cand actionezi purtat de impulsul tau psihologic si nu de alegerea ta rationala („a fi onest este un lucru esential pentru mine deoarece…”), imi pare rau, nici in acest caz nu esti un agent moral. Esti inca un foetus. Actionezi din alte motive decat cele pe care ti le reprezinti. Cineva te-ar putea ajuta sa intelegi asta desi nu iti va conveni.

Am putea avea, totusi, o situatie in care loialitatea si onestitatea sa fie valori asumate (justificate, argumentate)? Desigur! Aceasta este conditia tragica a omului constient. Ca si cum nu ar fi de ajuns ca ne-am trezit aruncati in aceasta lume (atentie, Heidegger!) si trebuie sa ne descurcam in ea! Colac peste pupaza, ca urmare a dezvoltarii morale, ajungem si in situatii imposibile, in care, indiferent ce am face, o parte din noi (dar si din afara noastra) va fi ranita.

Si atunci, nu devine conditia in care traiesc pietrele, cele care doar exista de-a lungul timpului (Zeit), o alternativa mai dezirabila? La ce bun sa devii o fiinta si sa-ti asumi o alegere dureroasa? Nu e mai comod sa gandesti mai putin (asemenea „pietrelor”) si sa te distrezi mai mult? Dorele, baiatule, macar tu ma intelegi, nu?

P.S. Uita-te si sub capac!

Publicat in Responsabilitatea | Comentarii oprite

« Articole mai vechi
Articole mai noi »